În cadrul programului de „partajare” a armelor nucleare NATO, Statele Unite au furnizat focoase Belgiei, Germaniei, Italiei, Olandei și Turciei pentru a le disloca și stoca. Aceasta implică piloți de avioane și alt personal auxiliar al statelor „non-nucleare” NATO care practică, manipulează și livrează bombe nucleare americane și adaptează avioane de război non-americane pentru a livra bombele americane.
Deoarece toate armele nucleare ale SUA sunt protejate cu legături de acțiune de acces, statele gazdă nu pot arma cu ușurință bombele fără coduri de autorizare de la Departamentul de Apărare al SUA.
Fostul președinte italian Francesco Cossiga a recunoscut prezența armelor nucleare americane în Italia. Armele nucleare americane au fost, de asemenea, desfășurate în Canada, precum și în Grecia din 1963 până în 1984.
Cu toate acestea, Canada a retras trei dintre cele patru sisteme de arme cu capacitate nucleară până în 1972. Unicul sistem reținut, AIR-2 Genie, a avut un randament de 1,5 kilotone și a fost conceput pentru a lovi aeronavele inamice, spre deosebire de ținte terestre, și ar putea să nu fi calificat drept armă de distrugere în masă, având în vedere randamentul său limitat.
Membrii „Mișcării de Nealiniere” au cerut tuturor țărilor să se abțină de la partajarea nucleară în scopuri militare sub orice fel de aranjamente de securitate. Institutul de Studii Strategice Islamabad (ISSI) a criticat aranjamentul pentru că ar fi încălcat articolele I și II din Tratatul de Neproliferare, susținând că „aceste articole nu permit acestor state să delege controlul asupra armelor lor nucleare direct sau indirect altora. NATO a susținut că „împărțirea” armelor este conformă cu TNP deoarece „armele nucleare americane cu sediul în Europa sunt în posesia exclusivă și sub custodia și controlul constant și complet al Statelor Unite.
În aprilie 2019, Statele Unite mențineau aproximativ 150 de arme nucleare în Europa, după cum se reflectă în tabelul însoțitor.
