Corect, în terminologia NATO, ar trebui să vorbim despre "ameninţările neconvenţionale" cu care se confruntă România. Problema este că, dacă folosim acest termen şi paradigma de gândire geopolitică ce o însoţeşte, riscăm să vorbim, aşa cum se face îndeobşte, doar despre ameninţările altele decât cele militare: terorism, corupţie, trafic de arme, persoane sau substanţe radioactive, etc. În principiu, discuţia asta este absolut corectă şi suficientă pentru seminarii, conferinţe şi reuniuni internaţionale în care, după evocarea subiectului, se trece direct la episodul fursecuri şi şampanie. Uitându-se faptul că acest tip de ameninţări, pentru a deveni reale, are nevoie de vectori şi de un context propice.
Care sunt, în cazul nostru, vectorii respectivi şi cum s-au construit condiţiile în care efectul folosirii lor să fie maxim şi cu efect de cât mai mare durată?
