Aşa s-a întâmplat şi la Siliştea Gumeşti, în judeţul Teleorman. Fosta baza sovietică a luat însă in zilele noastre o destinaţie neaşteptată şi cumva paradoxală: s-a transformat în mănăstire. În care se spune că au loc şi minuni. Despre ele, dar despre şi viaţa de zi cu zi a călugărilor, într-un astfel de loc, aflaţi dintr-un reportaj semnat Gheorghe Preda. Imagine, Daniel Ştefan.
La ieșirea din comuna Siliștea Gumești, în județul Teleorman, în mijlocul unui cîmp pustiu, se află ruinele unei baze militare sovietice.
Construită în anii 50, cazarma a fost folosită pentru găzduirea soldaților Marelui Frate de la răsărit.
Avea pe teritoriul ei clădiri în care se aflau dormitoare, săli de mese, zone de instructie, dar și încăperi vaste unde era găzduită tehnica militară.
În anii 60, după retragerea armatei sovietice de ocupație, o parte din complexul de aici a fost folosit pentru o casă de copii. Din cauza condițiilor neprielnice însă, și acest proiect a fost abandonat.
În 1998, la doi ani după ce a luat ființă Episcopia Alexandriei și Teleormanului, statul atribuie cladirile parasite, noii manastiri Sfintul Pantelimon iar sarcina construirii acestui sfînt lăcas revine părintelui Antonie Liță, actualul stareț al sfintului locas.
Intrat în viața monahală la vîrsta de 18 ani, părintele Antonie a slujit, înainte de a veni aici, timp de 16 ani, la Mănăstirea Crasna și a fost stareț al Mănăstirii Mălăiești.
În septembrie 1998 , cînd părintele Antonie a venit aici însoțit de 15 călugări, au găsit ziduri dărimate și mucegăite, iar curtea era plină de spini și gunoaie.
Au luat construcția de la zero, știind că minunile se întimplă doar dacă sînt clădite pe o credință fără margini.
Să clădești un lacaș al Domnului pe locul Antihristului ține, cumva, de un paradox tragic.
Te poți ruga însă oriunde, daca ai credință, pare să fie morala acestui lacaș. Și faptele calugărilor de aici o demonstrează cu prisosință.
Biserica unde se țin slujbele a fost improvizată în fostul dormitor al soldaților ruși, în vechile clădiri administrative sunt acum chiliile călugărilor, iar grajdurile mănăstirii sînt găzduite de fosta sală de antrenament a bazei militare.
Oamenii care aleg calea călugăriei sînt diferiți și ca vîrstă dar și ca formație intelectuală.
Unii vin aici după o traumă sufletească, doritori să-l găsească pe Dumnezeu ca pe o salvare. Alții vin la tinerețe, pentru ca așa li s a arătat, spun ei. Pentru ca asta e Calea lor.
Ionel Tița are 19 ani. A venit la mănăstire dintr-o întimplare dar a hotărît să rămînă pentru toată viața și să-l caute pe Dumnezeu.
Ne prezintă locașul sfînt cu bucurie. E de-acum locul în care va trăi toată viața, întru mîntuire.
Și pentru că semenii noștri par a-l fi uitat pe Dumnezeu, El face cîte o minune, pentru a-și simți prezența.
In 2004 cîteva icoane din sfîntul sălaș au plîns cu mir și sînge spun unii martori oculari.
Oamenii au aflat și au venit cu mic cu mare de la sute de kilometri, spre a-și purifica sufletul în acest loc binecuvîntat.
Deși minunile pot apărea oricînd în viața unui credincios, cei mai mulți se întorc spre credință doar cînd în viața lor intervine un eveniment tragic.
E și cazul cîtorva locatari de aici care l-au descoperit pe Dumnezeu într-un moment crucial al existenței lor.
Și pentru că lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu, acesta e rostul unui asezămînt monahal : Să-L readucă pe El în inimile noastre.
Mănăstirea Sfîntul Pantelimon din Siliștea Gumești nu are însă o biserică proprie.
Lucrările pentru viitorul lacaș de cult au început însă de cîtiva ani, dar construcția merge greu.
Singura sursa de venituri a mănăstirii e contribuția benevolă a fiecărui credincios care-i trece pragul.
Nu se percep taxe pentru chiria unei camere sau pentru masa pe care o iei aici.
Dar speranța în Dumnezeu e mare și optimismul pe măsură.
Am plecat de la mănăstirea Sfîntul Pantelimon din Siliștea Gumești purtând cu noi starea de bine pe care ți-o dau oamenii care cred că doar forța credinței poate mișca lucrurile în Univers.
Și care se roagă într-un loc, odinioară bază militară sovietică, cu aceeași ardoare cu care ar trăi cuvîntul Domnului într-o biserică adevarată.
Pentru că, în cele din urmă, inima fiecăruia e locul sfînt în care cuvîntul Domnului viețuiește de-a pururi.
