Spre deosebire de predecesorul său, Ivan Gheşov, noul premier, Stoian Danev, adoptă un ton mai dur. Situaţia este încordată. Grecia şi Serbia încheie o alianţă militară secretă îndreptată împotriva pretenţiilor bulgăreşti în fosta Macedonie otomană, în timp ce, prin canale diplomatice, se fac presiuni asupra Sofiei şi Belgradului de a accepta arbitrajul ţarului Nicolae al II-lea (conform prevederilor tratatului sârbo-bulgar din 1912). În 3-4-5 zile, notează în jurnalul său, pe 8/21 iunie 1913, ministrul bulgar al justiţiei, Petăr Abraşev, „trebuie să urmeze fie demobilizare, fie război”. Numai că, pentru a începe un război, trebuie să ai spatele asigurat, iar dinspre România flancul ne este cu siguranţă descoperit[1].
Desemnarea neseriosului de Danev, aşa cum îl cataloghează Carol I[2], provoacă consternare la Bucureşti. Nu au trecut decât câteva luni de la interminabilele negocieri purtate cu Sofia pentru rectificarea graniţei dobrogene. Intransigenţa lui Stoian Danev, cel care a purtat aceste negocieri în numele părţii bulgare, este binecunoscută oficialilor de la Bucureşti. În presa locală, noul premier de la Sofia este subiect de ironii, fiind considerat modelul bulgarului îndărătnic şi al ţăranului lipsit de educaţie şi maniere. La auzul acestei veşti, miniştrii Titu Maiorescu şi Take Ionescu declară că, din propria experienţă, este imposibil a se negocia cu noul şef al cabinetului bulgar[3].
Bulgaria: „diplomaţie orientală şi nesinceră”
„Când am preluat guvernarea – va declara ulterior Danev – oficial chestiunea românească nu exista, deoarece îi pusesem capăt prin protocolul de la Petersburg. Însă nu era nici un secret pentru nimeni că acest protocol nu îi mulţumea pe români şi, prin urmare, puteam să ne aşteptăm la o surpriză din partea lor”[4].De cealaltă parte, la Bucureşti există sentimentul că petecul de pământ (Silistra şi cei 3 km din jurul său) obţinut prin forţa Protocolului de Sankt Petersburg ajunge „abia ca să îngropăm în el demnitatea ţării”[5]. Este rezultatul unei politici oportuniste, care are o singură justificare: s-a făcut ce s-a putut[6]. Ivan Gheşov va recunoaşte, ulterior, că a fost mulţumit de decizia Marilor Puteri de a da României doar Silistra, „care a devenit pentru ea simbol al aspiraţiei naţionale”, fără a impune Bulgariei sacrificii mai mari, respectiv de a renunţa la oraşe mai populate, precum Ruse şi Varna[7]. Pentru a ţine sub control această nemulţumire a părţii române, pe fondul înrăutăţirii relaţiilor sârbo-bulgare, în ultimele zile ale mandatului său, Gheşov îl însărcinează pe şeful misiunii diplomatice de la Bucureşti, Gheorghe Kalinkov, să înceapă negocieri pentru o înţelegere cu România, fără a-i da însă şi instrucţiunile necesare. Este ceea ce Kalinkov numeşte o „diplomaţie orientală şi nesinceră”, după ce s-a convins că Gheşov „niciodată nu a dorit să se înţeleagă cu România, în pofida declaraţiilor pe care le-am dat tot timpul guvernului roman despre disponibilitatea de a ajunge la o înţelegere cu el”.
Kalinkov observă că după schimbarea de guvern de la Sofia premierul Titu Maiorescu încetează să-i mai ridice chestiunea unei înţelegeri româno-bulgare. Aceasta, după ce, anterior, fusese avertizat de acelaşi Maiorescu că, în cazul unui nou război în Balcani, România nu va rămâne indiferentă şi se va mobiliza. De aceea – îşi anunţă Kalinkov şefii de la Sofia – „depinde încă de noi să intrăm decisiv în negocieri” pentru o înţelegere cu România. În caz contrar, guvernul de la Bucureşti va căuta „în altă parte” o alianţă, din moment ce Bulgaria nu are nevoie de ajutorul său. Un avertisment cu atât mai important cu cât atmosfera în rândul cercurilor de la Bucureşti este evident una antibulgărească şi „pentru măsuri militare decisive”[8]. Prin urmare, diplomatul bulgar îi cere, pe 12/25 iunie 1913, precizări premierului Stoian Danev: „să renunţe definitiv la negocierile întrerupte sau să le reînnoiască? Şi dacă da, în baza căror indicaţii?”[9]
„Dacă voi nu potoliţi România, va trebui să o apucăm pe calea jertfelor eroice”
Danev pare mai puţin preocupat de chestiunea unor negocieri directe cu guvernul de la Bucureşti. În prima întrevedere pe care o are, după preluarea mandatului, cu ministrul român la Sofia, Dimitrie I. Ghika, premierul bulgar îi declară acestuia că „noi aşteptăm de la România o neutralitate favorabilă”. Ceea ce nu ştia Danev este că regele Carol I şi premierul Titu Maiorescu deciseseră, încă din 4/17 iunie, „mobilizarea şi ocuparea liniei Turtucaia – Balcic, dacă izbucneşte război între aliaţii balcanici”[10].În aceste condiţii, Danev respinge ferm necesitatea unei înţelegeri cu România. „Eu ştiu până unde şi când să se negocieze cu România”.
Premierul bulgar, care deţine şi portofoliul Externelor, crede că poate ţine în şah guvernul de la Bucureşti prin intermediul Austro-Ungariei şi Rusiei, care să exercite presiuni pentru a-i asigura neutralitatea României. „Voi nu înţelegeţi”, îi declară Danev ministrului rus la Sofia, Nekliudov, că România „ne sileşte să încheiem cu ea o alianţă pe care nu o doriţi. Bineînţeles, dacă voi nu potoliţi România, va trebui să o apucăm pe calea jertfelor eroice”. În aceeaşi zi în care face această declaraţie, Danev discutase cu membrii cabinetului său şi cu Ferdinand al Bulgariei posibilitatea de a declanşa un atac asupra Salonicului, aflat în mâinile grecilor. „Poate că atunci când sârbii vor vedea că ne luptăm cu aliaţii noştri – notează Petăr Abraşev – ei singuri ne vor ataca, ceea ce este mai bine pentru noi. Să rezulte că ei ne-au provocat şi atacat. Cât despre greci, ei ne dau în fiecare zi motive să-i atacăm şi să-i batem”[11].
Continuarea pe historia.ro