În zadar! Pe oricine ar fi pus, deznodamântul era același: toate promisiunile și speranțele se prefăceau în cenușă. Și ieri așa, astăzi așa... și povestea continuă!
Asta e pe scurt povestea românilor care sunt nevoiți să tot privească cum regii și vizirii regatului lor, odată înscăunați, stau și molfăie la ciolan plini de zoaiele îmbuibării. Un basm trist al cărui sfârșit fericit pare să nu vină niciodată.
Săptămâna aceasta, am auzim alte povești! Nu! Nu mă refer la povești spuse de politicieni de care suntem sătui... ci la poveștile de viață ale oamenilor de rând, care au sunat la radio. Ai senzația că atunci când realizezi un program matinal, dimineața, ești mai ferit de tristețe și crezi că oamenii sunt mai veseli și au o altă stare de spirit. Greșit! Tristețea și grijile au devenit o caracteristică a noastră, a românilor.
“ – Bună dimineața... Numele meu este Adina și sunt din București. Am 76 de ani și sunt o pensionară ca toți pensionarii. Ca cei fără pensii speciale.”
Așa a început discuția la radio miercuri dimineață. Era chiar primul apel al zilei.
“- Nu v-am sunat să mă plâng despre viața mizeră pe care o ducem noi pensionarii ci pentru un cu totul alt motiv. Sunt o fostă învățătoare care și-a dedicat întreaga viață unui țel: acela de a îndruma primii pași în școală ai copiilor. Mi-am început cariera de cadru didactic de la vârsta de 24 de ani și asta am făcut până în ultima zi de muncă. I-am învățat pe cei mici să scrie, să citească, să socotească. În felul acesta consider că mi-am adus și eu un mic aport la viitorul lor.
De fiecare dată le-am spus să învețe, să devină oameni și să aibă încredere pentru că doar așa vor avea un viitor lipsit de griji. Să nu treacă prin ce au trecut bunicii și părinții lor când seara poate nu aveau ce să pună pe masă... Să poată să zâmbească și să se bucure zilnic. Le spuneam asta zilnic... le spuneam că sigur ei nu vor avea griji așa cum aveam noi și că sigur vor duce o viață frumoasă.
Motivul pentru care am sunat la Realitatea FM este să îmi cer iertare. Să îi rog pe toți foștii mei elevi să mă ierte pentru că i-am mințit. I-am mințit cînd le descriam viitorul și când îi făceam să creadă că viața o să fie una ca în povești. Iar ei mă credeau și se bucurau. Azi sunt adulți cu familii, copii... cu parinți pensionari. Sunt, cu siguranță, majoritatea, oameni cu griji, înspăimântați de nesiguranța zilei de mâine, una amplificată de nepăsarea sau incompetența celor care le tot acordăm încrederea din 4 în 4 ani. Vă rog mult să mă iertați, dragii și dragile mei! Toate vorbele alea s-au transformat acum într-o mare minciună pentru că și eu credeam în acea perioadă că o să vină o vreme în care o să simțim că trăim.”
Da! Acesta este probabil sentimentul celor mai mulți români. Un sentiment care te face să crezi că asta este soarta unui popor asupra căruia, undeva, cândva, a fost aruncat un blestem:
“Să te-ngrași ca scândura,
Să fii rumen ca ceara,
Viața să se poticnească
În creștet să te lovească.
Și atunci să ai noroc
Când o sta soarele-n loc!”
Dar încă sperăm că într-o zi o să vină un “prinț” care să descalece de pe calul său, să se aplece și să sărute cu sufletul deschis pământul iar blestemul să se rupă... Și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți!
