Pilda zilei : „La bine şi la rău”
Odată, demult, pe când sfinţii obişnuiau să se coboare pe pământ şi să stea de vorbă cu oamenii, iată că şi cel mai sobru dintre ei, Sfântul Ilie, lăsându-şi carul de foc, ceru îngăduinţă de la Dumnezeu să umble cu pasul pe pământ şi să-şi cerceteze neamurile, ce mai zic şi ce mai fac, şi cum mai merge lumea.
Dumnezeu i-a dat voie să se ducă, iar Sfântul Ilie bătu pământul în lung şi în lat, după care se întoarse, cam căzut pe gânduri şi codindu-se parcă să dea ochii cu Dumnezeu.
– Ia zi, Ilie, ce mai e pe pământ? Oare oamenii îşi mai aduc aminte de mine?, întrebă Dumnezeu.
– Belşug şi fericire e pe pământ, Doamne, şi toată zidirea ta se veseleşte, lipsită de griji mai ceva ca în Rai. Dar de tine, ca să spun drept, nu prea mai are nimeni vreme să-şi amintească…
– De, măi Ilie, aşa sunt oamenii: cu cât o duc mai bine, cu atât se fac mai uituci.
Şi aşa mai curse o vreme, după care iar îi veni Sfântului Ilie dorul de ducă pe pământ, dar se întoarse mai degrabă decât data trecută.
– Ce-i cu tine, mă Ilie, de n-ai zăbovit mai mult printre oameni?
– Apoi, Stăpâne, cum aş fi răbdat să stau mai mult, când găsii pământul la mare strâmtorare, chinuit de jale şi de pagubă multă, că l-a bătut rău ploaia şi grindină, de le-a stricat oamenilor casele şi ţarinile, parcă a dat Iadul peste ei…
– Ce să-i faci, mai Ilie, câteodată e şi aşa… Dar de mine oamenii îşi mai aduc aminte?
– O, sărmanii de ei, tot timpul le e numele tău pe buze, şi ridică ochii înlăcrimaţi spre cer, strigând cu glasuri rugătoare: „Doamne, Dumnezeul nostru, fie-ţi milă de noi şi nu ne urgisi pentru păcatele noastre multe şi grele; ci opreşte prăpădul, că numai nădejdea la tine ne-a mai rămas”!
