Cele mai frecvente nume de familie românești prezintă sufixul "escu", precum Popescu, Ionescu, Dobrescu etc. Deși s-a crezut că acest sufix a fost întotdeauna parte integrantă a numelor românești, cercetările au demonstrat că numele care se încheie în "escu" au fost oficializate mult mai târziu, abia în secolul al XIX-lea.
Conform specialiștilor, în Evul Mediu, oamenii nu erau denumiți cu nume de familie, ci doar cu prenume, care erau de obicei inspirate de sfinți și primeau aceste prenume la botez. Cu toate acestea, pentru a se distinge de ceilalți, persoanele cu prenume precum Ion, Gheorghe, Vasile etc. primeau, de asemenea, o poreclă sau numele de bază al ocupației lor sau chiar numele tatălui. De exemplu, avem Gheorghe Cojocarul, Ion Fierarul, Vasile din Straja etc.
Acest sistem era valabil nu numai pe plaiurile mioritice, ci în toată Europa și chiar în întreaga lume.
„De regulă, prenumele se alegea dintre numele sfinţilor, în timp ce numele a fost alcătuit în funcţie de împrejurări. Astfel, unele persoane şi-au luat ca nume pe acela al locului de origine, altele o poreclă, o profesie, nume de animale, păsări etc.(…). La noi, la români, la început exista tot sistemul numelui unic şi netransmisibil, iar oamenii se numeau simplu: Ion, Petru sau Gheorghe. Cu timpul însă, era tot mai dificilă individualizarea persoanelor ce purtau acelaşi nume, astfel încât au început să se folosească formulele Ion fiul lui Gheorghe, Petru fiul lui Stan”, precizează specialiştii doctor Paraschi Peţu şi doctorand Marius Sorin Bozgan în lucrarea „Aproape totul despre nume“.
Originea sufixului "escu" în numele de familie ale românilor se leagă de influența limbii slave în contextul în care biserica era responsabilă de înregistrarea numelor membrilor parohiei. Aici a apărut formula "sin", care însemna "fiul lui". De exemplu, "Ion sin Gheorghe" însemna "Ion fiul lui Gheorghe". În același timp, sufixul "ăscu" a început să fie atașat prenumelor fără ca semnificația sa să fie cunoscută. Ulterior, sufixul "sin" a fost înlocuit de "escu", ambele având aceeași semnificație.
De la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu apariția "Sobornicescului Hristov" al lui Alexandru Mavrocordat și ulterior prin Codul Calimah (1816), numele de familie au început să fie înregistrate oficial. Astfel, copiii erau menționați cu numele tatălui, de exemplu "Petru al lui Vasile Coritorul".
În secolul al XIX-lea, sufixul "escu" a apărut în numele de familie. Adăugarea acestui sufix, alături de reglementările legale privind înregistrarea obligatorie a numelor de familie, a condus la apariția onomasticii clasice românești, în care numele de familie prezintă sufixul "escu".
Potrivit specialiștilor, acest sufix, cu origini controversate, avea de fapt aceeași semnificație ca și în Evul Mediu, adică "fiul lui", dar sub o formă prescurtată. Pentru a înțelege mai bine, să luăm exemplul lui Marian Ionescu, care se traduce ca "Marian, fiul lui Ionescu".
„Unii consideră că terminaţia escu ar fi de origine slavă, fiind identică cu aceea de evici. Aşa au apărut numele: Ionescu, Ioaniu, Iliescu sau din Marin, Marinescu sau Marineanu. Aceste nume apar mai ales odată cu dezvoltarea culturii prin şcoli şi biserici”, mai precizează autorii studiului.
În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, sufixul "escu" a început să se extindă în numele de familie. Această extindere a avut loc odată cu adoptarea Regulamentului Organic și ulterior a Codului Civil în anul 1864. Aceste reglementări impuneau obligația ca toate persoanele să se înregistreze și să poarte atât nume, cât și prenume. Astfel, sufixul "escu" a devenit o alegere comună în crearea numelor de familie în acea perioadă.
