Exaltaţi, cu feţe dilatate de satisfacţie, ca nişte oameni care tocmai câştigaseră o moştenire uriaţă, oficialii români au defilat cu decizia de la Haga, ca o echipă de fotbal care a cucerit supercupa. Festivismul politic a fost completat de aventurierii patrioţi care fie plimbau tricolorul pe Marea Neagră în căutarea noii graniţe maritime dintre România şi Ucraina, fie încercau să ne convingă că noile resurse alocate prin procesul de la Haga ne vor ajuta să devenim independenţi din punct de vedere energetic. Euroatlantiştii de ocazie se lăudau că spaţiul UE şi NATO s-a lărgit datorită României care a reuşit să împingă frontierele Occidentului şi mai departe în Marea Neagră, în vreme ce toată lumea constată cu o nemăsurată satisfacţie "marele succes al diplomaţiei româneşti". Nici pentru liderii politici, nici pentru reprezentanţii Ministerului de Externe, rezultatul Tribunalului Naţiunilor Unite nu părea un verdict juridic, ci mai degrabă o partidă de poker căştigată datorită abilităţilor jucătorilor.