Ca să îndulcească tema, duduia l-a luat prin învăluire, explicându-i că până şi în Belgia grupurile etnice îşi cer dreptul la identitate şi la cozonac, numai că n-a apucat să-şi termine fraza fiindcă maestrul a exclamat îngrozit: “Cum, au şi belgienii unguri?”
După ce ne-am schingiuit câţiva ani de zile copilul cu vioara, am decis împreună cu soţia să îl ducem la un consult la maestrul Ion Voicu.
Pipăindu-l la tendoane şi ascultându-l cu urechea, dom’ doftor l-a pus o ţâră să raşcheteze la Stradivarius şi a decis că pacientul merită tratat în continuare, acceptându-l ca învăţăcel.
Fiindcă tocmai ne povestise bătrânul Corneliu Baba, despre un cunoscut elev al său, că a vrut să facă din el un pictor dar i-a ieşit un ţârcovnic, speriaţi ca nu cumva paganiniul nostru să se transforme într-un paganel, îl iscodeam deseori pe marele violonist dacă poate să dea cu bobii în ceea ce priveşte destinul progeniturii noastre.
Bucuros de conversaţie, meşterul trecea şi la politichie şi, fiindcă tocmai începuseră secuii să-şi ascută pe tocilă legitimaţiile de maghiari, neştiind că soţia mea are origini huno-ugrice, o întrebă cu un aer grav: “Ce părere aveţi, duduiţă, despre ungurii ăştia care mănâncă pâine românească?”
