Când Traian Băsescu a decis alianţa cu PSD, la finele anului trecut, a chemat în mare taină la Cotroceni câţiva dintre intelectualii şi jurnaliştii apropiaţi. Le-a expus teza interesului naţional suveran. Câţiva au tăcuţi jenaţi. Cei mai mulţi s-au entuziasmat pe loc şi s-au grăbit să-l sfătuiască: „Aveţi grijă să nu vă păcălească pesediştii”. Tipic pentru Băsescu, tipic pentru susţinătorii lui.
Nu m-a surprins cu nimic ieşirea dură a preşedintelui faţă de ONG-urile din coaliţia „Opriţi codurile”. Lui Băsescu îi place societatea civilă câtă vreme i se supune, dă semnale clare că-l susţine sau tace. Când cineva îndrăzneşte să-i pună la îndoială deciziile, e pus la punct fără drept de apel. I s-a întâmplat recent Alinei Mungiu-Pippidi, care a avut curajul să spună, precum în basmul hainelor celor noi ale împăratului, că punerea Elenei Băsescu pe listele europarlamentare ale PD-L este nepotism. Drept răzbunare, preşedintele a umilit-o şi a luat-o peste picior: „Ştiam că doamna Pippidi se ocupă de securişti. Nu are vârsta (Elena). Ştiam că doamna Pippidi se ocupă de infractori. (Elena) N-are decât nişte amenzi de circulaţie”. Apoi a certat-o: „Putea să mă caute la telefon dacă avea vreo problemă. Chestiune de minimă eleganţă.” La final, a găsit şi explicaţia întregului scandal: doamna Mungiu Pippidi „vrea să-şi creeze notorietate pe chestia asta”.
