După ce a fost băgat la bulău cu tot cu grandomanie şi gorile, Becali s-a pleoştit. Gigi Duru, războinicul vorbăreţ şi cu pieptul dezgolit la tv, s-a făcut mic.
Cu cât cobori pe scara evoluţiei, memoria fiinţelor vii scade. Memoria ştiucii, de pildă, ţine două secunde, am verificat. Dacă ţi-a scăpat din cârlig, n-ai decât să numeri până la trei şi să lansezi în acelaşi loc: o să muşte iar. Piţigoiul, dacă nu se întoarce la cuib în trei ore, uită definitiv unde locuieşte, iar câinele care a luat un picior în burtă îşi aminteşte să te latre cam cinci zile la rând. Omul are memoria mai bună şi, cu excepţia omului politic, care de obicei se face c-a uitat, omul obişnuit are obiceiul să îşi amintească.
Ce sunt, în fond, amintirile? Nişte secvenţe din trecutul personal, fixate în biblioteca minţii cu ajutorul emoţiei, al senzaţiei şi, dacă ţinem morţiş, al raţiunii.
O palmă, un tremurat, o crampă sau un cap în gură lasă amintiri mai durabile decât un cântec sau un poem. Aşa e natura umană, sensibilă la priorităţi, dominată de biologie şi grăbită să nu repete greşelile care dor. Ei bine, natura umană a lui Gigi Becali se află, pare-se, cu susu-n jos, orientată spre vertebratele care pasc pe imaşul din Pipera. Adică memoria lui dureroasă e ceva mai lungă decât a ştiucii, dar n-o întrece decât cu puţin pe a piţigoiului.