După cinci decenii de economie planificată, în care statul era marele proprietar, aspiraţiile au fost îndreptate către Occidentul capitalist. Și această trecere nu se putea face fără privatizarea proprietăţilor de stat. Altfel că, Guvernul de la Bucureşti a ales privatizarea în masă, numită de economişti o terapie de şoc. Dacă la nivel teoretic, decizia a fost considerată înțeleaptă, realitatea ne-a arătat că nu a fost așa. Astfel că, la scurt timp după ce statul le-a împărţit cetăţenilor acţiuni la diverse societăţi de stat, mulţi n-au ştiut ce să facă cu ele sau le-au vândut pe nimic celor care au văzut potențial crescut în acele afaceri.
În 1997, privatizarea în masă s-a încheiat, iar autoritățile au gândit mai bine legislaţia pentru accelerarea procesului, prin alte metode. Chiar şi-aşa, lucrurile n-au mers tocmai bine, în multe cazuri privatizările sfârşind cu falimentul firmelor.
Emblematic prin felul în care statul român a pierdut un colos industrial cu potenţial financiar uriaş este cazul Electroputere Craiova, fosta mândrie a comuniştilor.
Aici, în primăvara lui 1968, Nicolae Ceauşescu îi făcea turul fabricii lui Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, iar comentatorul TVR vorbea despre „o cetate a maşinilor electrice“, potrivit adevărul.ro. 40 de ani mai târziu, compania a fost vândută pe bucăți, iar anul trecut – închisă definitiv.
Anul 2000 este marcat de startul marii privatizări prin lichidare, proces care începe să slăbească industria şi economia românească deopotrivă. Marile combinate siderurgice din România au fost vândute la bucată firmelor mari din străinătate care au preluat platformele şi fie le-au vândut integral la fier vechi, fie le-au micşorat capacitatea de producţie. Multe fuseseră aduse în colaps de statul român, înainte de vânzare. Sidex era perla coroanei siderurgiei romaneşti dar la începutul anilor 2000 era deja considerat o gaură neagră a economiei, fiind cedat la pachet cu o datorie uriaşă.
Servicii şi comerţ, producţie şi distribuţie, totul era controlat de stat, înainte de căderea comunismului. România producea de toate - de la tehnică militară la mobilă și jucării, de la articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte la maşini de mic şi mare tonaj. Producţia şi desfacerea erau tot sub controlul instituţiilor statului, însă mai toată marfa produsă ajungea la export. Apoi, multe companii de succes înainte de 1989 au fost puse pe butuci după privatizări dubioase şi vânzări succesive.
Potrivit unui studiu realizat de președintele Asociației Naționale a Antreprenorilor Cristina Chiriac în 2015, la 25 de ani de capitalism, din cele 7.726 de societăți privatizate după 1990, doar 22,32% dintre ele mai erau active și aveau peste 10 angajați.
Nici nu e de mirare: fostele companii ale epocii comuniste s-au confruntat, imediat după Revoluție, cu lipsa de competitivitate, lipsă de tehnologie, pachete de privatizare îngreunate de prevederi cu caracter social, incompetență sau reaua credință a celor care au ales metodele de vânzare, precum și imprevizibilitatea legislativă: 100 de legi care au reglementat schimbul de proprietate. Au fost însă și alte cauze, semnalate de mai mulți specialiști în domeniu.
Potrivit propolitica.ro, Traian Băsescu, împuternicitul României în relaţia cu FMI şi Banca Mondială, pe toată durata guvernelor Victor Ciorbea, Radu Vasile și Mugur Isărescu, a negociat acordurile de privatizare şi apoi le-a semnat alături de cei trei premieri, în baza acordului PSAL cu Banca Mondială. Aceeași sursă scrie că Traian Băsescu şi-a pus semnătura pe documentele care obligau România la privatizarea principalelor companii din toate sectoarele, în calitate de împuternicit al guvernului în relaţiile cu FMI şi Banca Mondială şi anexele PSAL 1 şi PSAL 2.
Acordul PSAL cu Banca Mondială are o valoare de 300 milioane de dolari, alocați în două tranșe de câte 150 milioane de dolari. Jurnalistul Eugen Zainea a descoperit, în anexa la Memorandumul cu FMI, semnat cu peste un an înainte ca Adrian Năstase să ajungă prim ministru, modul în care s-a impus României vinderea Petrom la un preţ dezavantajos. Acordul prevedea că România va vinde, în funcţie de condiţiile pieţei, acţiunile statului la Petrom, astfel încât statul să deţină mai puţin de 50% din acţiunile cu drept de vot asociat. Consultantul pentru privatizare a fost ales tot din rândul băncilor străine, aşa cum prevede acordul amintit. Lăsând piaţa să acţioneze, dar obligând statul să vândă, s-a dat posibilitatea marilor investitori să scadă preţul, susţine Eugen Zainea.
Atunci când a fost acuzat de faptul că și-a pus semnătura pe documentele care obligau România la privatizarea principalelor companii din toate sectoarele, inclusiv cel bancar, în calitatea sa de Ministru al Transporturilor, dar și de împuternicit al guvernului în relațiile cu FMI și Banca Mondiala în toate cele trei guverne țărăniste din perioada 1997-2000, semnând în această calitate alături de premieri memorandum-urile cu FMI și Banca Mondială și anexele PSAL 1 si PSAL 2 cu Banca Mondială, Băsescu a replicat printr-un comunicat al Administrației Prezidențiale că programul PSAL 1 a fost un program de evaluare a societăților comerciale și de îmbunătățire a mediului de afaceri. Specialiștii spun că o explicație pentru aceste decizii, care au lovit după 2009 unele categorii devaforizate dar și unele sectoare ale economiei, ar fi aceea că autoritățile au vrut să aibă acces la finanțări externe, neținând cont că unele măsuri vor fi cu impact pe termen lung, iar alte privatizări, precum cea a Petrom, vor fi realizate în orice condiții, net dezavantajoase pentru statul român.
