Eram singurul român. Ceilalţi erau polonezi, unguri, ruşi, bulgari, croaţi, slovaci. Ne aflam cu toţii, cu câtăva vreme în urmă, într-o capitală occidentală. Seara, după conferinţe pe teme de hitech, ne-am adunat la barul hotelului. Fiecare spunea cum îl cheamă şi de unde este. În mod natural, toţi ceilalţi s-au grupat şi au început să discute cu însufleţire. Tot natural, eu am fost izolat. Nu pentru că mă cheamă Popescu, nu pentru că aş fi fost un monstru cu coarne, nu pentru că n-aş fi vorbit engleza. Cum auzea că sunt român, fiecare lua distanţă. Şi nu erau politicieni sau jurnalişti, erau computerişti. Senzaţia pe care am trăit-o atunci, singur cu berea în faţă, n-o s-o uit niciodată.
Cu atât mai mult îi înţeleg pe românii care muncesc cinstit în Italia şi cărora le e frică acum să mai intre într-un local public. Dacă aş fi în locul lor, aş încerca totuşi să mă gândesc că italienii care bat români pentru că sunt români nu diferă mult la cap de românii violatori. Dar şi că, pe de altă parte, e vorba de violuri, nu de furtul unei bucăţi de pâine pentru că eşti şomer şi n-ai ce pune copiilor pe masă. Violul e forma cea mai înaltă de jaf: înseamnă a jefui o fiinţă omenească de trupul ei. Că majoritatea tâlharilor de trupuri din Italia au cetăţenie română este un fapt. El poate avea şi o explicaţie derivând din mentalul colectiv al spaţiului carpato-danubian. Pe aici, violul, când nu e dublat de omor, e considerat o semi-infracţiune, tratată cu un amuzament complice: „Hai, dom’le, că i-o fi plăcut şi ei!” „Să zică mersi baba!” „Cineva trebuia s-o înceapă şi pe gagica aia!”
