1 mai 2009. Parcam în faţa blocului, cam mahmur după seara dinainte în care se cheamă că fusese ziua mea. El, bine îmbrăcat şi cu un zâmbet stingher şi studiat aruncat pe faţă, mă abordează când cobor din maşină.
„Nu te supăra, văd că eşti şofer, am şi eu o rugăminte, ai putea să-mi spui dacă pot să mai merg cu maşina dacă mi-a curs tot uleiul? Ştii, nu mă pricep deloc la maşini…” Nici eu nu sunt mai breaz într-ale măruntaielor maşinii, sunt mahmur şi uşor circumspect, dar ăsta era genul de răspuns care m-ar fi făcut câştigător la „Vrei să fii miliardar”. „Exclus”, zic cu un aer involuntar de superioritate. „Aşa credeam şi eu că nu se poate”, continuă omul.
Deşi nu-l întreb - durerea de cap abia mă lasă să stau în picioare, darămite să mai fiu şi curios-, se simte dator să adauge că necazul s-a întâmplat în apropiere, la ieşirea din Pasajul Mărăşeşti şi că uleiul scurs era Castrol nu ştiu de care. Bre, mai mahmur decât Bachus în persoană, însă tot mi-a sclipit în cap ideea genială. „Dacă mă aşteptaţi câteva minute, vă pot ajuta, am nişte ulei rămas de la o revizie şi e chiar Castrol”.