Până şi grinzile caselor sunt închegate din secure, pentru că moroşenii nici că vor să audă de piroane de fier. Şi, ca să nu uiţi uşor locurile, au sculptat şi porţile, astfel că, oriunde te-ai uita, le vei vedea măiestria.
Maramureşul e unic. Are case mândre şi biserici din lemn care zgârie
cerul. Cică să fie pe pământ, dar cu turla în rai. Poarta maramureşeană
este însă o provocare. Prin părţile locului se spune că, dacă vrei să
fii om printre oameni, mergi în pădure, alege un buştean cu lemn moale
şi sculptează o poartă.
Porţile sunt practic simbolul Maramureşului. Deşi sunt sculptate în mii
de feluri, fiecare e unică. Un fel de carte de vizită pentru moroşean.
Sunt însă şi elemente obligatorii. Crucea creştină, pomul vieţii sau
funia, semne care alungă răul şi moartea. Şarpele, cocoşul ori
zurgălăul, căci aduc belşugul. Unii sculptează anul în care a făcut
poarta, să se ştie peste secole. Pe Valea Stejarului înţelegi cel mai
bine ce înseamnă lemnul pentru oameni. La nea Pupăză, pentru care
sculptatul e adevărată patimă.
Nea Pupăză ştie tot despre sat şi împrejurimi.
Meşterul nostru nu e fitecine. Ce a ieşit din mâna lui a luat calea
occidentului. S-a plimbat nea Pupăză şi prin Rio de Janeiro, iar
porţile lui au ajuns până în Franţa şi Spania.
Nea Pupăză are imaginaţie cât cuprinde. A născocit un recipient mai puţin obişnuit de ţinut pălinca.
Mai greu să bei, lungimea toiagului e de aproape 2 metri, aşa că ai nevoie de ajutor
Surata toiagului a luat drumul Cotroceniului.
Casa meşterului e un adevărat muzeu. Mobila e, cum altfel, decât făcută
de mâna lui, iar pe un dulăpior e sculptată balada lui Horea. Cel mai
mândru e însă de fusul cu zurgălăi.
Şi cum să ne luăm ziua bună de la nea Pupăză, decât cu o horincă.
