Alexander Lukaşenko ar fi preferat ca Uniunea Sovietică să rămână ce-a fost. Se laudă că a fost singurul parlamentar bielorus care a votat împotriva desprinderii ţării sale de confederaţia-mumă. A sprijinit puciul moscovit din august 1991 împotriva lui Gorbaciov. A arestat opozanţi şi jurnalişti, şi-a organizat un referendum care să-l declare preşedinte pe termen nelimitat şi a fost numit de Condoleezza Rice „ultimul dictator european“, după moartea lui Miloşevici. Un palmares omogen, acceptat de tot mapamondul.
Dintr-odată însă, omul care, vreme de unsprezece ani, n-a mai vizitat nici o ţară occidentală, a adoptat moravuri noi. A eliberat câţiva deţinuţi politici, a acceptat apariţia a două gazete de opoziţie şi s-a invitat în audienţă la Sanctitatea Sa Benedict, însoţit, duios, de fiul său extra-conjugal în vârstă de cinci ani. S-a văzut şi cu Berlusconi, iar acum priveşte concupiscent spre Uniunea Europeană. Din acest moment a intrat în funcţiune stereotipia strategică a unui Occident, mereu incapabil să priceapă psihologia dictatorilor răsăriteni şi mereu dispus la concesii cu două tăişuri. Ideea e că bunele intenţii sau primele semne de „dezgheţ“ trebuie încurajate prompt.
Aşa s-a născut şi mica legendă Ceauşescu, oblojit de regine impozante şi preşedinţi democraţi, de dragul fentelor lui politice, care semănau a „rezistenţă“ antirusească. Cu dictaturile estice, Vestul practică un comportament standard: întâi sprijină, într-un fel sau altul, opoziţia internă (ceea ce e ridicol şi neproductiv, de vreme ce opoziţia e interzisă), apoi pândeşte înfrigurat cel mai mic simptom de „cumsecădenie“ politică a dictatorului, pentru a declanşa o campanie de avansuri.
