Bombardiere strategice ruse Tupolev Tu-95MS, avioane de vânătoare și transport, nave de suprafață și artileria de coastă ale Flotei ruse din Marea Neagră execută un exercițiu de luptă împotriva unor nave aparținând unui inamic convențional. Dincolo de spectacolul militar în sine, atrage atenția momentul ales de ruși pentru acest exercițiu: 4 iulie, Ziua Națională a Statelor Unite ale Americii.
Dacă inamicul pe care avioanele rusești îl vizau era unul imaginar, interesele pe care le are Kremlinul în zonă sunt cât se poate de concrete. Kremlinul își dorește să domine strategic și economic apele Mării Negre și asta are mare legătură și cu anexarea Crimeei.
Evident, vorbim de miza resurselor naturale. Foarte recent, OMV Petrom a anunțat că sonda de explorare Marina 1 a identificat un nou zăcământ de ţiței în Perimetrul XVIII Istria al Mării Negre. Totodată, peste câteva săptămâni, Lukoil Overseas va începe forajul de explorare în cele două perimetre concesionate în platoul românesc al Mării Negre – Rapsodia Est și Trident.
A trecut mai bine de jumătate de an de la începerea crizei din Ucraina și patru luni de când locuitorii Crimeei au votat pentru alipirea la Federația Rusă, ceea ce face ca mare parte a noilor bogății energetice din Marea Neagră aflate la câteva mile nautice de peninsulă să aparțină acum Federației Ruse, cu care România a ajuns să aibă astfel graniță maritimă comună.
Bogății de câteva miliarde de dolari intrate deja pe radarul campionilor energetici prin care Rusia practică așa-numita diplomație a petrolului și gazului pusă la lucru pentru a-i restaura sfera de influență în Europa de Est.
Strategia Rusiei a fost și rămâne aceea de a crea campioni energetici transnaționali capabili să aducă voturi și valută în țară, influență și putere în afara ei. În mod tradițional, Gazprom, cel mai mare producător mondial de gaze naturale, aflat sub controlul statului rus, a fost brațul lung prin care Rusia a ținut și ține în șah Europa, căreia îi asigură circa o treme din necesarul de gaze. Cu toate acestea, dintre toți campionii energetici ai Rusiei - Gazprom, Rosneft, Transneft -, Lukoil are cele mai multe steaguri înfipte în afara Rusiei și a realizat fix acest gen de transnaționalizare dorită de Kremlin. Doar că nu atât de evident la nivel de percepție. O căutare simplă pe Google. Gazprom generează peste 3,7 milioane de rezultate, în timp ce Lukoil în jur de 1,4 milioane de rezultate. Poate fi o bună expresie a unei aparente omniprezențe și omnipotențe a Gazprom. Dacă producătorul de gaze naturale a jucat mereu rolul de gigant monopolist rus invaziv, șantajist, brutal, Lukoil a acționat într-un registru soft la adăpostul măștii de companie pe model occidental - este listată la bursă și are o structură eterogenă de acționari privați - croită după chipul și asemănarea ExxonMobil, așa cum mărturisea la un moment dat CEO-ul ei, Vagit Alekperov.
Pentru cine este atent jocul impresiilor poate fi deslușit. Un alt argument pentru modul insidios în care acționează Lukoil în străinătatea apropiată a Federației Ruse este și Topul 500 al celor mai mari companii din Europa Centrală și de Est realizat de consultanții de la Deloitte.
Pe baza datelor din 2013, Deloitte plasează Lukoil între primii zece investitori în regiune, cu o valoare de 7,5 mld. euro pompată în Europa Centrală în 2012. Gazprom, direct sau indirect, nu apare nici măcar în primele 25 de poziții. Mai mult, dinamica dezvoltării afacerilor Lukoil în regiune este a doua după cea a companiei germane Continental, iar în topul realizat pe țări, amprenta companiei conduse de Alekperov este cea mai extinsă din punct de vedere al veniturilor obținute pe patru piețe, respectiv 7,6 mld. euro (Gazprom abia adună 2,6 mld. euro).
Despre Lukoil, văzute și nevăzute
Deși companie listată, Lukoil stă cel mai prost dintre toate marile companii rusești în materie de transparență, potrivit unui raport Transparency International din octombrie 2013. Chiar dacă, pe hârtie, sunt țări în care Lukoil are pierderi de zeci și sute de milioane de dolari, cum este și România, în fapt, este o afacere de miliarde de dolari pe toate aceste piețe care hrănește un întreg sistem local de companii cu legături politice la vârf. La schimb, acestea înlesnesc politici economice rusești.
Spre exemplu, despre fostul președinte al Ucrainei, Leonid Kucma mass media a semnalat strânse legături ale acestuia cu Lukoil: se pare că fostul președinte a contribuit decisiv la achiziția rafinăriei de la Odessa de către gigantul rus. În Bulgaria, despre CEO-ul Lukoil Bulgaria, Valentin Zlatev, teoria conspirației spune că este adevăratul premier al țării și omul lui Putin la Sofia. Totodată, un apropiat al fostului premier bulgar, Boris Borisov care se pare nu ar fi străin de recenta criză bancară din Bulgaria soldată cu căderea guvernului și alegeri anticipate în care este creditat drept favorit. Tot în țara vecină, Lukoil este unul dintre cei mai mari contribuabili la bugetul de stat bulgar (acoperă circa 20% din toate taxele plătite).
În România, Lukoil a respectat aceeași rețetă rusească: magnaţi ruşi preiau, cel mai adesea indirect, prin firme înregistrate în alte țări, active valoroase ale statului în urma unor privatizări controversate. Acestea fie sunt dezvoltate, pentru a drena un sistem paralel de alte mici companii, fie falimentate și vândute bucată cu bucată. Grupul Lukoil este cea mai mare companie rusă din România, deținând rafinăria Petrotel de la Ploiesti și a treia rețea de benzinării ca întindere, cu peste 300 de stații de distribuție. Petrotel, rafinăria cumpărată în 1998 de către Lukoil a avut anul trecut pierderi de 210 milioane de euro și nu a mai făcut profit de 13 ani, în condițiile în care funcționează de 16 sub tutelă rusească. Potrivit site-ului oficial al companiei, valoarea totală a investițiilor realizate în perioada 2003-2009 depășește 350 milioane de dolari.
Dincolo de zerourile pierderilor pe aceste piețe, pentru compania rusească pare să fie mai importantă prezența în sine, faptul că înroșesc zone importante pe harta economică a regiunii prin activele pe care le controlează. Pentru că “dezvoltarea eficientă a resurselor trebuie să rămână strâns legată de securitatea națională. Pe de o parte, se conservă astfel integritatea economică a țării, pe de alta se consolidează poziția țării pe scena internațională. Dintotdeauna, aceasta a fost ideea - în Imperiul Rus, al URSS, iar acum în Federația Rusă. Și va rămâne așa până când ‘era petrolului’ va lua sfârșit”,declara Alekperov, etichetat de presa internațională copilul minune al industriei petroliere rusești. Este un citat care demonstrează cât de mult atârnă loialitatea față de Kremlin în agenda intereselor economice ale celui mai mare producător de petrol al Rusiei și al doilea la nivel mondial, cu venituri în 2013 de 141,5 miliarde de dolari și o producție anuală de 90,8 milioane de tone de țiței.
De la tancuri de asalt la tancuri petroliere
Dimensiunile contează oriunde în lume în industria petrolului și cu atât mai mult în Rusia. Lukoil controlează cam 1,3% din rezervele globale de țiței confirmate și 2,3% din producția globală de țiței, principalele sale rezerve pe uscat fiind amplasate în vestul Siberiei. Este campionul energetic rus cu cel mai mare diversificat portofoliu și cu una dintre cele mai mari dinamici de dezvoltare la nivel global.
A început să cumpere rafinării în regiune imediat după destrămarea URSS, în anii ‘90, în Bulgaria, România, Ucraina, ajungând azi la o capacitate totală de rafinare de aproape 20 milioane de tone de țiței pe an. Lukoil a investit peste 3 miliarde de dolari în regiune, iar achiziția rafinăriilor a fost temelia strategiei de a-și construi un imperiu de distribuție de carburanți în Europa unde a ajuns acum la o rețea de peste 2.000 de stații (în Rusia controlează o rețea de 13.000 de benzinării). Până în 2017, și-a setat să ajungă la o capacitate de procesare de 100 milioane de. tone de barili pe an (două milioane de barili pe zi) și vânează în continuare active de rafinare în Europa. A încercat să cumpere rafinării în Polonia, Lituania și Cehia, deocamdată fără succes. Adică în statele cel mai puțin filoruse din regiune. Compania americană ConocoPhillips - deține și 20% din Lukoil - a vândut către filialele Lukoil aproape 400 de stații în Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Belgia și Finlanda. În Belarus, Lukoil controlează o rețea de 45 de stații, dar în Balcani nu ajuns la o înțelegere cu Petrol Slovenia care i-ar fi adus în portofoliu o rețea de 346 de benzinarii în Slovenia, Bosnia, Croația și Serbia. În 2008, a reușit să achiziționeze Akpet, în Turcia, o rețea de 693 de stații pentru care a scos din buzunar aproape jumătate de miliard de dolari.
La adăpostul hainelor sale pseudo-occidentale, Lukoil a operat cu obiective economice care s-au împletit dintotdeauna cu agenda politică de la Kremlin. Diplomația petrolului practicată de Rusia prin Lukoil s-a făcut însă prin menținerea corupției și influenței politice în statele din regiune. În anii ’90, fostul președinte rus, Boris Elțîn, desemna Lukoil coordonatorul tuturor proiectelor rusești din Marea Caspică. Practic, a fost un job atribuit unui apropiat loial al Kremlinului, în persoana lui Vagit Alekperov, despre care se spune că petrece și astăzi cam 80% din timpul său de lucru foarte aproape de Kremlin sau chiar la Kremlin. Șeful Lukoil este și printre puținii corporatiști care fac parte din influentul Consiliu Rus pentru Afaceri Internaționale de la Moscova, condus de ambasadorul Anatoli Adamișin, fost viceministru de Externe al Rusiei. Decizia lui Elțîn a transformat Lukoil în stăpânul incontestabil al rezervelor petroliere caspice, un atu care i-a permis companiei să se implice în negocierile politico-economice din ultimul deceniu dintre Rusia-Kazahstan-Azerbaidjan. Iar amprenta Lukoil pe uscat în Uzbekistan și Kazahstan a ajutat Rusia să-și protejeze interesele strategice în Asia Centrală, de la Marea Caspică până la frontiera cu China. Aceeași practică, dar pe segmentul downstream, a aplicat Rusia și în regiunea Europei Centrale și de Est, cu scopul de a prelungi dependența acesteia de resursele sale chiar și după destrămarea URSS.
Lukoil a ajuns astăzi să aibă cel mai mare portofoliu internațional comparativ cu orice companie petrolieră din Rusia și continuă să și-l crească. În următorii cinci-șapte ani, ponderea proiectelor internaționale în producția totală a Lukoil va crește de la 11% în prezent la 25-30%. Ambiția Lukoil este chiar mai mare: să devină și cel mai mare producător de gaz al Rusiei – până în 2017 ponderea extracției de gaze naturale ar trebuie să ajungă la 33% în producția totală a companiei de la 6% în prezent. O călătorie deloc ușoară la capătul căreia Lukoil și-a propus să devanseze Gazprom. În primă fază însă, Lukoil va derula proiectele de dezvoltare a producției de gaze din Asia centrală în parteneriat cu Gazprom.
Toate aceste mutări sunt făcute de Lukoil în matca aceleiași poziționări de ambasador neoficial al Rusiei pe scena internațională, ceea ce determină ca și selecția activelor să fie făcută nu doar după oportunități, ci și în funcție de interesele geopolitice ale Kremlinului. Ceea ce însemnă că în următorul Top 500 al celor de la Deloitte amprenta roșu intens pe harta regiunii va fi tot mai mare.
