"Pentru că timpurile pe care le trăim sunt extrem de complicate şi ele nu mai au răbdare cu preşedintele.
În chestiunea refugiaţilor, considerată pe bună dreptate primul mare test de politică externă al preşedintelui, în opinia mea Klaus Iohannis a căzut, cum s-ar zice, între scaune.
În plan extern a reuşit marea contraperformanţă de a se plasa în banca nu numai minoritară, ci şi nefrecventabilă a controversaţilor Orban şi Fico.
După ce am mers orbeşte până la capăt împotriva cotelor obligatorii, chiar ştiind că vom fi perdanţi, mai ales după fandarea previzibilă a Poloniei (ţară care ar trebui să ne fie un exemplu de inteligenţă şi pragmatism), că ne place sau nu, facem parte dintre destinatarii avertismentului fără precedent al preşedintelui Hollande: "Ţările care nu împărtăşesc valorile noastre, care nu vor să respecte aceste principii, trebuie să înceapă să îşi adreseze întrebări despre locurile lor în Uniunea Europeană".
Asta nu mi se pare o dovadă de consecvenţă principială, ci una de profundă inadecvare la realităţile şi provocările lumii contemporane care forţează o redesenare a UE, proces din care suntem pe cale să ne autoexcludem.
În plan intern, prin refuzul cotelor obligatorii şi, mai ales, prin cramponarea de numărul fix 1.785, preşedintele a dat satisfacţie şi chiar a încurajat un electorat naţionalist, care, mă tem, nu înţelege mare lucru din ceea ce înseamnă, de fapt, construcţia europeană şi mizele viitorului.
Dar pe termen lung preşedintele nu are cum să menţină mulţumit acest electorat. Deja s-a văzut acest lucru atunci când a acceptat fără crâcnire 4.200 de refugiaţi, pe care ne spune că îi putem gestiona cu uşurinţă.
A fost un început de redresare în extremis, salutară în faţă electoratului proeuropean şi a partenerilor externi.
Dar pentru electoratul naţionalist pe care l-a încurajat iniţial prin poziţia sa, Klaus Iohannis a transmis un mesaj de slăbiciune, de neputinţă chiar, foarte păgubos, şi, chiar mai grav, a amplificat reacţia antieuropeană, transmiţând explicit sentimentul că am fost forţaţi împotriva voinţei noastre.
Şi după ce l-a încălzit bine, dl. Iohannis îi livrează acest electorat pachet cu fundiţa tocmai lui Traian Băsescu care, eliberat de presiunea mandatului, îşi permite acum să joace rolul unui Tarzan politic, nu numai captând naţionaliştii, ci şi cultivând nostalgia după un preşedinte care, neîncălecat de străini, sparge norii pentru demnitatea României.
Sparge pe naiba! Şi când era în mandat, după cum mi-au relatat mai mulţi oameni din anturajul lui, Traian Băsescu mai avea porniri din acestea de Tarzan contemporan, până îi sună un telefon roşu pe birou şi se calma brusc.
Dar acum, când nu mai sună telefonul, e simplu să o iei nestingherit din liană în liană de răsună junglă politică. Poate între două strigăte de lupta anti-europeană, dl. Băsescu s-o gândi ce s-ar fi ales de România în vara lui 2012 fără intervenţia unei Europe împotriva căreia acum vituperează.
Dar în plan intern nu numai Traian Băsescu este beneficiarul inabilităţii lui Klaus Iohannis. Profită din plin şi Victor Ponta care a prins din nou glas şi, simţind momentul prost al preşedintelui, trage cu toate armele, de la ironie, la acuzaţii grave de manipulare a Justiţiei.
Ceea ce proiectează Victor Ponta este un preşedinte care degeabă se duce la Bruxelles ca tot nu rezolvă nimic, care nu face nimic în afară de a se baga în seamă, că treaba e oricum la Guvern.
Victor Ponta profită de slabă înţelegere a împărţirii atribuţiilor, potrivit căreia chestiunea refugiaţilor era în primul rând o responsabilitate a Guvernului care, de altfel, a şi fost reprezentat la JAI de ministrul Oprea, nu de vreun consilier prezidenţial.
Dacă România a jucat prost, premierul nu este cu nimic mai scutit de răspundere, dar în condiţiile comunicării deficitare a preşedintelui este foarte uşor pentru Victor Ponta să arunce în curtea Cotrocenilor toate consecinţele.
Şi peste toate mai vine şi problema premierului urmărit penal care pare de neclintit.
Unii vor spune că preşedintele nu putea face mai mult şi, cât timp Gabriel Oprea îşi da acum interesul naţional pe faţă, acolo trebuie căutată răspunderea pentru situaţia penibilă şi umilitoare pentru România.
Dar acestea sunt subtilităţi. Ceea ce mă tem că vede mare parte din popor este un preşedinte neputincios, din ce în ce mai retras într-o poziţie decorativă, decuplat de electorat şi aşteptările lui, adică, îmi pare rău să o spun, un preşedinte irelevant.
Ceea ce cred că preşedintele ar trebui să înţeleagă şi să accepte rapid este însăşi postura sa de lider. Asta înseamnă să păstreze legătură permanentă şi profundă cu electoratul, iar în baza ei să tracteze România într-o direcţie benefică, uneori chiar împotriva înţelegerii limitate a poporului, care are însă nevoie să vadă şi să simtă în preşedinte un autentic conducător, pe care să-l iubească, să-l urască, dar la care să se raporteze.
Irelevantă este însă cu siguranţă doar o cale spre dezastru. Şi acesta este marele pericol care-l paşte pe preşedinte" - scrie Ioana Ene Dogioiu, Ziare.com.
