Invazia în vestul Europei fusese discutată pentru prima oară în detaliu la întâlnirea dintre Churchill şi Roosevelt la Casablanca, în ianuarie 1943, dar s-a ajuns la concluzia că nu existau resursele pentru a fi pusă în practică în acel an. Cu toate astea, generalul-locotenent Frederick Morgan, în calitate de Şef al Statului Major General de pe lângă Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate (COSSAC), a fost desemnat că alcătuiască un plan.
Proiectul, care sugera o debarcare în Normandia, având ziua „Z” la 1 mai 1944 şi denumit „Overlord”, a fost aprobat la conferinţa de planificare ţinută în august 1943 la Quebec, cu participarea celor doi lideri, Churchill şi Roosevelt. În decembrie 1943 a fost desemnat şi comandantul Forţei Expediţionare Aliate, generalul american Dwight Eisenhower, care condusese cu succes debarcările din nordul Africii şi Italia. Şeful de stat major era tot un american, generalul Walter Bedell „Beetle” Smith. Cei aflaţi în directa subordonare ierarhică a lui Eisenhower erau britanici: Comandantul Suprem Adjunct, mareşalul de aviaţie sir Arthur Tedder, Comandantul Forţelor Navale, amiralul sir Bertram Ramsay, Comandantul Forţelor Aeriene, mareşalul de aviaţie sir Trafford Leigh-Mallory şi Comandantul Forţelor Terestre aliate, general sir Bernard Montgomery.
Fotografiile şi vederile de vacanţă, surse utile de informaţie
Planul iniţial a fost completat de Eisenhower, fiind adăugate încă două divizii care să participe la asaltul principal, una aeropurtată şi alta transportată pe mare, care se alăturau celor cinci ce urmau să debarce pe un front extins de la 56 km la 80 km, în zona Baie de Seine, la est de peninsula Cherbourg. Efectivele de debarcare au fost completate cu unităţi retrase de pe frontul italian, iar data invaziei a fost amânată din mai în iunie pentru a profita de încă o lună de pregătire.
Conform planului, trupele americane urmau să debarce la vest, pe plajele Omaha şi Utah, iar forţele britanice şi canadiene la est, pe plajele Gold, Juno şi Sword. Pentru a înţelege modul în care o divizie aliată intra concret în luptă, trebuie precizat că din totalul oamenilor care formau armata de invazie (2,8 milioane) doar jumătate urmau să lupte în mod direct în prima linie în timpul campaniei din Normandia. O divizie britanică de infanterie, de exemplu, formată din 18.400 militari, avea nevoie de încă 24.000 în zona „spatelui” pentru sprijin logistic. În cazul unui asalt, numărul celor aflaţi în contact direct cu inamicul nu depăşea 300. În lunile care au precedat invazia s-au efectuat misiuni de recunoaştere detaliată pe coasta Normandiei. Informaţiile culese din fotografiile aeriene au fost suplimentate cu incursiuni ale agenţilor aflaţi la faţa locului şi cu milioane de fotografii şi vederi de vacanţă din perioada interbelică.
„Zidul Atlanticului”
Cu trecerea timpului, apărarea instalată de forţele germane a devenit tot mai sofisticată, datorită eforturilor mareşalului Erwin Rommel, care fusese desemnat de Hitler în noiembrie 1943 la comanda Grupului de armate B din Franţa. Propaganda germană a început să vorbească de „Zidul Atlanticului” care va proteja „fortăreaţa Europa” de orice invazie. Rommel a armat buncărele de beton şi poziţiile tunurilor, a întărit şi extins lucrările din teren şi a mărit numărul de mitraliere şi baterii de mortiere. Numeroase obstacole de toate tipurile au fost instalate pe plaje, inclusiv şanţuri anti-tanc, tranşee şi adăposturi individuale. În anumite zone, apărarea se extindea în interior şi cuprindea inclusiv două fortăreţe, apărare de sârmă ghimpată, cuiburi de mitraliere şi poziţii pentru tunuri grele. Ceea ce a reuşit Rommel în şase luni cu ajutorul organizaţiei Todt a stârnit respectul inclusiv al celor care îl criticau, şi nu erau puţini. Erwin Rommel era convins că bătălia va fi câştigată sau pierdută pe plaje, opinie care nu era împărtăşită de superiorul său direct, mareşalul Gerd von Runstedt, comandantul suprem din vest, care plănuia să atace forţele aliate odată ce se stabilea foarte clar care era zona de invazie şi inamicul înainta în interior. Runstedt avea la dispoziţie Grupurile de armată B şi G, comandate de Rommel, respectiv general-colonel Johannes Blaskowitz şi grupul blindat, comandat de generalul Geyr von Schweppenburg.
De pe coasta olandeză până la graniţa cu Spania, germanii dispuneau de 38 de divizii de infanterie, şapte divizii din rezervă fiind concentrate în zona Pas de Calais şi trei în Normandia. Rezerva strategică mobilă era formată din patru divizii blindate, dintre care doar Divizia 21 Panzer se găsea în zonă, celelalte urmând să intre în luptă la ordinul expres al lui Hitler. Luftwaffe avea disponibile, teoretic, în jur de 400 de avioane, dar la 6 iunie nu a reuşit să ridice în aer mai mult de 50. Kriegsmarine se baza pe câteva submarine, vedete torpiloare şi distrugătoare.
Continuarea pe historia.ro
