Doi prieteni, aflaţi în pustie, s-au certat, şi unul dintre ei i-a dat celuilalt o palmă. Pe acela l-a durut, dar n-a răspuns nimic, ci doar a scris tăcut în nisip: „Astăzi, prietenul meu cel mai bun mi-a dat o palmă."
Au mers mai departe prin pustie şi au găsit o oază, în al cărei lac adânc au hotărât să se scalde.
Cel ce fusese pălmuit era să se înece, însă prietenul l-a salvat. Venindu-şi în fire, a săpat în piatră cuvintele: „Astăzi, prietenul meu cel mai bun mi-a salvat viaţa”, după care a lămurit:
-Când cineva ne amărăşte, trebuie să scriem asta în nisip, ca vântul să şteargă cât mai repede cele scrise, dar dacă cineva ne face un bine, trebuie să săpăm asta în piatră, ca să se poarte aşa şi alţii.
