Interviu eveniment cu Mihai Doroftei – Cine este și de unde a pornit familia DMS
Mihai Doroftei este fondatorul Grupului Las Vegas, unul dintre cei mai mari operatori din industria jocurilor de noroc din țara noastră. A pornit de jos, alături de frații săi, Daniel și Sorin, și, în timp, a reușit să pună bazele unei afaceri de succes, cu peste 3000 de angajați pe întreg teritoriul României. Într-un interviu sincer, cu cărțile pe față, Mihai Doroftei vorbește, dincolo de orice speculații, despre începuturile familiei sale în afaceri, despre greutățile din primii ani, dar și despre muncă, solidaritate și seriozitate, elemente care au făcut din Grupul Las Vegas cel mai de succes business 100% românesc din industria jocurilor de noroc.
Las Vegas este unul dintre cei mai mari operatori de jocuri de noroc din România. Cum ați pus bazele acestei afaceri?
De multe ori am fost întrebați: „cum ați reușit să faceți o afacere atât de mare?”
Răspunsul este unul simplu: prin muncă. Încă de când eram mici am muncit, așa ne-am format și asta facem în continuare.
De la o vârstă foarte fragedă am rămas fără mamă. În familia noastră există trei frați și un tată, bineînțeles. DANIEL, MIHAI și SORIN, inițialele numelor noastre au format acronimoul DMS.
Tatăl nostru a rămas singur cu trei copii la 35 de ani și nu ne-a fost ușor niciunuia dintre noi. În primul rând lipsa mamei, apoi situația materială... A trebuit să muncim toți, fiecare cât putea, dar ne-am descurcat pentru că am fost învățați de mici să fim uniți și să ne placă munca.
Locuiam la bloc, dar creșteam animale la cineva la casă. Aveam porci, iepuri, nutrii, găini, porumbei și munceam din greu ca să le întreținem. Eram copii, îi vedeam pe prietenii noștri ieșind la joacă, dar noi trebuia să mergem să culegem iarbă și trifoi pentru animale. Nu ne era ușor, dar știam că trebuie să facem asta pentru binele familiei, pentru că eram cu toți responsabili de acest lucru, în egală măsură.
De la cine ați moștenit spiritul de antreprenor?
Am moștenit spiritul de antreprenor de la tatăl nostru. La un moment dat, tata a vândut apartamentul în care locuiam și s-a apucat de mici afaceri. A cumpărat un ARO cu remorcă și o locuință mult mai mică. Aveam o bucătărie în care intra doar o persoană, pentru că nu era loc de două, și un dormitor unde dormeam toți trei într-un pat.
Frații mei mergeau la școală, iar eu munceam cu tata pentru a ține pe picioare afacerile începute. Pentru că, trebuie să recunosc, nu mi-a plăcut școala în mod deosebit, trebuia să muncesc. Tata îmi spunea mereu că noi doi, la țară, trebuie să-i întreținem pe cei doi care stau la oraș, bineînțeles cu un minimum de viață în afara muncii. Nu a fost ușor, noi locuiam în cartierul Uzina 2 din Brașov, aproape de cantina de studenți, cred că asta a fost una dintre salvările noastre pentru că acolo cam tot timpul rămânea ceva de mâncare și pentru noi.
Afacerile începuseră destul de bine, dar nu mai dormeam cu săptămânile, ne suiam în mașină, de exemplu, și plecam în zona Moldovei. Acolo ajungeam pe câmp când se strângea varza, cumpăram o remorcă cu aproximativ 2 tone de varză și plecam la piață, de exemplu, la Târgu Neamț. Acolo ajungeam destul de târziu și nu mai găseam tarabă liberă. Tata trăgea mașina în mijlocul pieței și se mișca repede, să nu vină Poliția, pentru ca nu prea aveai voie să tragi mașina în mijlocul pieței, dădea repede sacii cu varză jos, aducea un cântar, pe mine mă lăsa la vânzare, iar el pleca. Nu aveai voie să vinzi acolo, dar eu fiind copil, nu prea zicea lumea nimic. Tata pleca undeva în apropiere, într-un sat unde se făceau lumânări. Cumpăra lumânări de la oameni și venea după mine la piață. Reușeam să vând marfa repede, cam tot timpul, pentru că aveam legume proaspete, locație bună, preț bun și eram doar un copil. Poate prin treaba asta aveam succes și vindeam tot. Câteodată, așteptam ore întregi să vină tata după mine. Pe drum, intram în diferite sate și vindeam lumânări din casă în casă. După ce vindeam lumânările mergeam și cumpăram cireșe, iar cu cireșele mergeam la Constanța. De la Constanța ne întorceam la Brașov după gogoșari și cartofi, plecam la Iași și tot așa.... treceau săptămânile, se termina cu agricultura și nu prea aveam ce să cumpărăm pentru piețe. Cumpăram lemne de foc și mergeam prin sate să le vindem la oameni, dar de la atâtea drumuri făcute se strica mașina des. Tata a luat decizia să vindem și micuțul apartament pe care îl aveam în Brașov și am ajuns să locuim cu toții în apartamentul bunicilor, în orașul Pașcani. Am rămas acolo o perioadă lungă. La un moment dat, tata a decis să plece să lucreze la turci, în construcții, cu contract. A plecat o dată și după a început să-l ia la muncă și pe Sorin, care avea pe atunci 16 ani. Eu, cu mult timp înainte, plecasem spre Germania, pentru că puteai primi azil și mulți spuneau ca este bine. Dar, într-un an de zile, în anii 90, am fost deportat de opt ori din Germania. Deja eram cunoscut în aeroportul Otopeni pentru că nu reușeam să ajung la Berlin să mă predau la azil. Era o procedură care trebuia respectată, dar nu m-am dat bătut și am ajuns, în cele din urmă, în Polonia. Munceam din greu ca să mă pot întreține. Au fost zile când nici nu mâncam, dar fiind un om muncitor și corect, am avut noroc să cunosc repede oameni de bine. Bineînțeles ca nu am renunțat la ideea de a face o afacere. Am avut posibilitatea să mă asociez cu cineva din Polonia și am început să trimitem, la început, câte unul, două tipuri de legume și fructe, în România, la diferite piețe. Pe zi ce trecea, afacerea se dezvolta, de la un tir - două pe săptămână, ajunsesem la 3-5 pe zi. Totuși, nu a durat mult timp, pentru că au început să apară produse din Olanda, cu care noi nu puteam concura. Dar, împreună cu frații mei, am închiriat trei tarabe în bazarul din Suceava – Burdujeni și mergeam în Turcia după marfă diferită. De exemplu, cumpăram blugi cu 1 dolar și vindeam, en-gros, cu 3-5 dolari, bucata. Într-o noapte, pentru că noaptea erau deschise bazarele de en-gros-iști, vindeam aproape jumătate de TIR și, de aici, încet, încet, am început să investim banii și în alte domenii de activitate, printre care și în aparatele de jocuri electronice.
Cum v-ați decis să intrați în industria jocurilor de noroc?
Primele 20 de jocuri le-am cumpărat din Polonia. Erau mai ieftine, dar nu juca nimeni la ele sau foarte puțini. Oamenii nu erau învățați cu ele. Erau pe piața din România jocurile care se numeau multi-games și la ele se juca cel mai mult. Atunci am luat decizia, împreună cu frații mei, să cumpărăm astfel de multi-games din România. Aproximativ 6 luni am strâns bani din jocurile pe care le aveam, cele 20, din hainele pe care le vindeam în bazar, am făcut un target de economie zilnică. Nu a fost ușor, nu ne permiteam nici să bem un ceai într-un bar, de exemplu, dar am strâns banii necesari pentru cinci aparate de jocuri. Se produceau la București, am dat comandă și am mers după ele.
De la un prieten de-al meu din Polonia am primit două mașini pe care voia să le de a la fier vechi, un Volkswagen LT și un Opel Kadett, erau foarte, foarte vechi. Opelul nici nu avea servodirecție și nici perne de aer. Când ploua, trebuia revopsit cu spray, pentru că se vedea foarte tare rugina. Ajunși la București, am încărcat cele cinci jocuri, trebuiau duse vreo 400 km, astfel încât să ajungă dimineața la descărcat. Într-o pantă, înainte de destinație, s-a deschis în mers ușa din spatele mașinii Volkswagen LT și au căzut toate jocurile. Eram într-un sat de pe lângă Vaslui.
A fost o zi grea pentru noi, nu prea mai aveam ce culege, dar nu ne-am dat bătuți, am muncit în continuare până am reușit. În anul 2005 am început să dăm francize, nici nu știam bine ce este franciza. Un prieten de-al meu a vrut să-și facă un Mc Donald’s în Polonia, iar pentru asta a luat franciză. Am văzut contractul și ce însemna franciza și am decis că trebuie să aplic acest tip de afacere și în România. Zis și făcut!
Grupul Las Vegas s-a extins foarte mult în timp. Care credeți că este, privind retrospectiv, cheia succesului?
A fost foarte greu la început, și este în continuare, să le explici oamenilor ce înseamnă o franciză, tocmai de aceea apreciez foarte mult educația pe care o fac antreprenori precum Ștefan Mandachi, pentru că avem nevoie să educăm tineretul din România, în primul rând. Nu îl cunosc personal, dar i-am urmărit toate podcasturile și îl felicit pentru ce face, deoarece copiii noștri au nevoie de educație financiară și educație antreprenorială, să știe cum să-ți deschizi o afacere și cum să o menții, la tine în țară. Bravo!
Mulți prieteni care au o franciză luată de la noi, la început nu înțelegeau de ce dacă afacerea merge așa bine, nu o facem singuri. Bineînțeles, a trebuit să le explic, ca să înțeleagă mai bine, cu o poveste din viața noastră. De exemplu, noi, când eram copii, la sfârșitul vacanței de vară, trebuia să mergem la cules de cartofi. Asta însemna că trecea tractorul pe câmp să scoată cartofii, din urmă veneau oamenii de la CAP (Cooperativă Agricolă de Producție) și strângeau cartofii, iar la final, lăsau pe oricine să strângă restul, ce rămânea în pământ. Cu o mică sapă, săpai și mai găseai alți cartofi, pe care nu îi scotea tractorul. Cred că vreo 2-3 săptămâni, zi de zi, mergeam la cules de cartofi. Trebuia să strângem aproape un beci plin, pentru că aveam animale și trebuia să avem ce să le dăm de mâncare iarna. Aveam, de obicei, după noi, doi saci pentru cartofi buni, să avem noi de mâncare, și un sac de cartofi răi, care erau tăiați de plugul tractorului. Pe aceia, de obicei, nu îi strângeau oamenii deloc, dar noi îi luam pentru animale. Tata ne ducea cu bicicleta pe câmp și mai venea seara după noi, trebuia să meargă la muncă. Mâncarea noastră pe câmp era cartofi copți la jar. După ce umpleam sacii, așteptam transportul cu bicicleta. Și acum vine înțelesul francizelor: dacă noi atunci, am fi luat toți prietenii de la blocuri și fiecare ar fi primit câte un sac din cartofii strânși, iar noi, din sacul respectiv am fi avut 15-20%, în cât timp am fi avut beciul plin? Probabil că într-o zi. Nu toată lumea știa când și unde se scot cartofii. Noi aveam noroc, când mergeam la cules iarbă, pe câmpuri, vedeam unde de se scot cartofii, deci aveam o informație rapidă și știam cum funcționează sistemul. Prima dată tractorul, apoi oamenii din CAP și mai apoi noi, oamenii de rând, dar pe atunci nu știam ce e aia franciză, iar cartofii se stricau în pământ. Astăzi aș fi acționat altfel și ar fi avut tot cartierul mâncare pentru iarnă.
De asta repet astăzi că avem nevoie de educație financiară în România.
Acum că știm începuturile în afaceri, spuneți-ne și cum au evoluat business-urile sub marca DMS?
Noi, familia Doroftei – DMS, în ultimii 5 ani, am plătit peste 100 de milioane de euro impozite la statul român.
DMS este o marcă pe care am deținut-o împreună cu familia mea, care producea sucuri energizante. Mai aveam o alta care producea băuturi alcoolice și bere sub brand-ul DA MI SO, tot prescurtarea numelor noastre: Daniel, Mihai, Sorin, trei frați care am reușit în viață prin muncă și încredere în Dumnezeu - care este alături de noi în tot ce facem. De ce? Pentru că orice afacere făcută de familia noastră, începe cu Dumnezeu înainte și nu ieșim din casă fără o rugăciune către Dumnezeu.
Bineînțeles că reușita este de mai multe feluri, în primul rând încrederea în familie și în persoanele care au avut încredere în noi de la început. Încercați să fiți mai buni și eliminați invidia.
Invidia este cea mai distrugătoare armă. Datorită invidiei nu mai avem posibilitatea să mai vedem drumul succesului. Oricum, eu pot doar atât să vă spun: vom continua să muncim și să învățăm drumul cât mai bine, ca la bătrânețe să nu ne pierdem.
Până la urmă, muncim pentru cei care ne vor duce mai departe munca – copiii noștri. Copiii sunt viitorul fiecărei familii, dar și viitorul acestei țări. Pentru ei trebuie să fim un exemplu, să îi îndrumăm pe un drum corect, să îi educăm. Am citit undeva ceva care mi-a plăcut foarte mult: „Copiii văd în părinți trecutul, părinții văd în copii viitorul”. Noi, acum, fără să ne dăm seama, construim viitorul.
Dar, muncim și pentru familia noastră, familia DMS. Pentru că, astăzi, familia DMS nu mai este formată doar din trei băieți muncitori, crescuți de un tată singur, ci din peste 3000 oameni din toată România, care cred în valorile noastre, au aceeași tenacitate ca și noi, oameni care muncesc și trăiesc alături de noi.
Cu dedicarea acestor oameni, lanțul de cazinouri Las Vegas deținute de noi, familia DMS, a ajuns să fie recunoscut și recompensat de întreaga industrie de profil din România. Grupul Las Vegas este recunoscut pentru serviciile excelente pe care le oferă, loialitate față de clienți și parteneri, seriozitate și responsabilitate. Las Vegas se clasează constant pe primele poziții în topul sălilor de jocuri de noroc din România, iar în anii precedenți a obținut multiple distincții, fiind premiat pentru “Brandul cu cea mai dinamică dezvoltare în industria de gaming”, precum și cu titlul de “Cel mai bun operator de jocuri din afara Bucureștiului”.
Familia DMS – Daniel, Mihai și Sorin – a pornit de jos, a muncit, și a ajuns să fie una dintre cele mai numeroase familii din România. Acesta este, cu adevărat, succesul!
Doamne ajută-ne pe toți să fim mai buni!
