În fond, discuțiile pro și contra din jurul actului de la 23 august se axează pe răspunsurile la două întrebări majore: 1) A fost lovitura de palat a Regelui Mihai cauza și nu doar preludiul instaurării comunismului în România? și 2) Cât de benefică din punct de vedere moral, politic și militar a fost pentru țara noastră, întoarcerea armelor împotriva Germaniei și alinierea alături de puterile aliate (URSS, Marea Britanie și SUA)?
Sub zodia întâmplării
Ceea ce s-a întâmplat în după-amiaza zilei de 23 august 1944 a purtat, fără îndoială, pecetea improvizației tipic românești. Aproape nimic nu a mers conform planului stabilit inițial, dar lucrurile s-au rezolvat pe parcurs, datorită proverbialului noroc românesc, altă caracteristică națională cu ajutorul căreia reușim adeseori să ieșim la limanul istoriei. Plecând de la neprevăzuta întâlnire din dimineața zilei de 23 august în mijlocul lacului Snagov dintre colonelul Davidescu, șeful cabinetului militar al lui Ion Antonescu, și Mocioni-Stârcea, informalul Mareșal al Palatului, prilej cu care ultimul află de intenția Conducătorului de a pleca după-amiază pe front, și terminând cu formarea în grabă a guvernului Sănătescu (unii miniștri au fost nominalizați după răsfoirea „Anuarului Armatei”!!!) aproape totul a stat sub semnul hazardului. Chiar și arestarea mareșalului Antonescu a avut momentul ei de suspans atunci când, la intenția acestuia de a-și scoate batista din buzunar, urmată de gestul plutonierului Bală de a-l opri, generalul Sănătescu, martor stânjenit al arestării fostului său camarad de școală militară, ordona subofițerului: „Ia mâna de pe domnul Mareșal!”. Doar prezența de spirit a maiorului Emilian Ionescu, care a comandat imperativ executarea ordinului regal, a salvat o situație care se putea termina tragic pentru autorii loviturii de palat. Toate aceste tatonări, decizii amânate, întâmplări și bâlbâieli își vor pune amprenta pe evoluția ulterioară a evenimentelor.
Din punct de vedere militar, arestarea intempestivă a Mareșalului, coroborată cu inexistența unei convenții de armistițiu, a pus trupele române într-o situație foarte dificilă. Obligate să înceteze ostilitățiile împotriva sovieticilor, care însă nu primiseră un ordin similar, nevoite să se desprindă de foștii lor aliați, germanii, diviziile românești s-au repliat în condiții grele, pierzând totuși peste 130.000 de soldați, luați prizonieri de Armata Roșie. „Armata română a primit ordin să înceteze imediat ostilitățile pe frontul de est. Din păcate sovieticii nu s-au purtat cavalerește. Trupele românești care se aflau în contact imediat cu ei au fost tratate ca prizoniere. Celelalte au reușit să se retragă” (M.S. Regele Mihai I). Deși mareșalul Rodion Malinovski recunoaște în cursul negocierilor privitoare la încheierea Convenției de Armistițiu necesitatea eliberării imediate a prizonierilor români capturați de sovietici după data de 23 august, în realitate ei vor fi repatriați de-abia câțiva ani mai încolo, mulți rămânând însă să înălbească țărâna lagărelor de muncă unde fuseseră ținuți.
În ceea ce privește așa-zisa trădare a aliatului nostru alături de care luptasem în ultimii trei ani, trebuie spus că nu partea română a avut inițiativa „întoarcerii armelor” împotriva Germaniei, ci Reichul a fost cel care a deschis ostilitățile împotriva țării noastre. Guvernul român îl informase pe ministrul german la București că: „țara noastră dorește să-și lichideze prin bună înțelegere raporturile cu Germania și că armata română, rămânând hotărâtă să se apere, nu va întreprinde nimic din proprie inițiativă, niciun act ostil față de armata germană. Guvernul român a declarat, în același timp, că va permite retragerea în ordine a trupelor germane ce vor părăsi de bunăvoie teritoriul nostru”. Doar voința lui Hitler de a menține spațiul românesc sub control și acțiunile agresive ale Wehrmachtului și Luftwaffei împotriva soldaților și populației civile românești au făcut ca trupele noastre să riposteze, făcând imposibilă o despărțire cavalerească de Germania, cu efecte dureroase în mentalul colectiv german, evidente până în zilele noastre.
A scurtat România războiul cu șase luni?
Teoria, devenită mit istoriografic, a reducerii celei de-a doua conflagrații mondiale cu jumătate de an, în urma alăturării României la efortul de război al aliaților, e fascinantă, dar perfect ilogică și total inoperabilă în planul analizei istorice. Ea e menită doar să ostoiască aleanul naționalist, de cocoș înarmat al Balcanilor, de care e scuturată, din când în când, ființa noastră națională. Este evident că răsturnarea alianțelor făcută de România după 23 august 1944 a avut un impact major asupra desfășurării ulterioare a conflictului, mai cu seamă pe frontul de rasarit. „Calea era liberă în fața Armatei Roșii pentru a exploata cea mai vastă deschidere de flanc văzută vreodată într-un război modern” (B.H. Lidell Hart). La această catastrofă strategică se adăuga pentru Germania o alta, cea economică, pierderea zăcămintelor de „aur negru” din zona Prahovei privând Reichul de cea mai importantă sursa de combustibil natural de care dispunea. În plus, Hitler se vedea lipsit de sprijinul armatei române, care de-acum încolo va îngroșa rândurile inamicilor săi.
Chiar dacă defecțiunea României din rândul puterilor Axei poate fi considerată un „al doilea Stalingrad”, ideea scurtării războiului cu șase luni ca urmare a contribuției noastre rămâne lipsită de un suport rațional. De ce șase luni și nu cinci sau opt? Aplicând aceeași logică a jocului cu timpul, ne putem întreba cu cât a scurtat conflictul mondial debarcarea din Normandia (6 iunie 1944) sau bombardamentul atomic de la Hiroshima (6 august 1945). Sau cu cât a lungit războiul contraofensiva din Ardeni (decembrie 1944) sau disperata rezistență japoneză de pe insula Iwo Jima (martie 1945). Dacă folosim această grilă a speculației în analiza celei de-a doua conflagrații mondiale nu putem să ajungem decât la două concluzii, la fel de valabile, dar perfect aberante: fie tot scurtând durata războiului, acesta nici n-ar fi trebuit să înceapă, fie dilatând timpul, conflictul ar fi putut foarte bine să ia sfârșit în 1948 sau 1950!!! În realitate, faptele s-au întâmplat când și cum s-au întâmplat, iar războiul a durat exact atât cât condițiile istorice i-au permis să dureze. În treacăt fie vorba, am putea să ne întrebăm la fel de bine și cu cât a lungit războiul participarea României de cealaltă parte a baricadei, alături de Germania... Suntem foarte discreți atunci când vorbim despre neacordarea statutului de cobeligerant țării noastre, ca urmare a contribuției la efortul de război al aliaților (august 1944-mai 1945), dar să amintim și de colaborarea României cu puterile Axei, timp de peste trei ani (iunie 1941-august 1944). Chiar dacă atât campania din răsărit, cât și cea din vest au fost întreprinse de armata română în scopul redobândirii integrității teritoriale pierdute în vara anului 1940, un obiectiv fundamental de interes național, calculele reci și evident interesate ale decidenților de la tratativele de pace de la Paris (1946-1947) n-au putut decât să constate că țara noastră s-a aflat mai mult timp în tabăra învinșilor decât în aceea a învingătorilor.
Continuarea pe historia.ro
