Coordonatele acestei „duminici negre” pentru aviaţia americană sunt reconstituite conştiincios, cu detalii de atmosferă, de către căpitanul John S. Young, participant la operaţiune.
„Tidal Wave” nu era prima încercare de acest fel a aviaţiei Statelor Unite ale Americii. Cu un an şi două luni în urmă, în iunie 1942, se desfăşurare o misiune asemănătoare, dar una mai degrabă de sondare a situaţiei, de exerciţiu.
„Proiectul Halverston”,iniţial HALPRO, a presupus trimiterea în raid asupra Ploieştiului a unui număr mic de avioane, doisprezece B 24 Liberators. Sub conducerea colonelului Harry Halverston, iniţiatorul proiectului, avioanele şi-au luat zborul de la baza aeriană Fayidh, de lângă Canalul Suez. Rezultatul a fost considerat de americani un succes deplin: zece bombardiere au lovit rafinăria „Astra”, un altul a lovit portul Constanţa şi cel de-al doisprezecelea, o ţintă neidentificată. Prima misiune de luptă americană în Europa nu s-a soldat nici cu pierderi serioase: zece avioane s-au întors din misiune nelovite, aterizând în Irak, iar două, avariate, au ajuns cu bine în Turcia. De cealaltă parte, rezistenţa întâmpinată a fost minimă; dar aceasta nu înseamnă că germanii aveau să uite acţiunea.
Generalul Luftwaffe Alfred Gerstenberg, şeful Misiunii Militare Germane din România, va înzestra zona peterolieră Ploieşti cu o apărare antiaeriană extrem de puternică şi de eficace, constând în câteva sute de piese de calibru greu de apărare antaeriană, FLAK, de la 88 la 105 mm., precum şi tunuri de calibru mic, camuflate în căpiţe de fân.
În plus, centrul de comandă al Luftwaffe de la Lipesk controla şi regiunea Ploieşti, putând trimite acolo două escadrile de avioane de vânătoare Messerschmitt 109 şi Messerschmitt 110; dintre acestea, 52 de aparate erau conduse de piloţi germani ai Luftwaffe, iar restul de piloţi români. Dar Gerstenberg mai dispunea şi de un centru de transmisie secret, din Atena, care îi semnala mişcările şi preparativele făcute de Air Force 9, staţionată în Africa de Nord.
Pregătirile pentru „Valul nimicitor”, în deşertul libian
Ghidându-se strict după desfăşurarea şi reuşita misiunii HALPRO din vara anului precedent, dar neluând în calcul un element esenţial, anume că şi partea germană îşi întărise capacitatea de apărare şi ripostă, americanii au decis un atac masiv în zona Ploieştilor, desfăşurat pe vreme de ziuă, la o distanţă cât se poate de mică de sol şi de obiectivele care trebuiau bombardate. Escadrilele a 9-a şi a 10-a, conţinând grupurile de bombardament 98, 376, 44, 93 şi 389 au primit misiunea de luptă, aşa că se vor antrena cu ardoare în deşertul libian, bombardând ţinte contrafăcute, poziţionate după modelul celor reale. Au fost angajate în operaţiune nu mai puţin de 178 de bombardiere, cu un total de 1.764 de oameni la bord. Era, la acea oră, cea mai numeroasă şi mai puternică forţă combatantă desfăşurată de Statele Unite în Europa. Iar coordonatele acţiunii erau cât se poate de clare: decolarea de pe aerodromurile din Benghazi, Libia, zbor deasupra Mării Mediterane şi a Mării Adriatice, survolarea insulei Corfu, a munţilor Pind şi a părţii de sud a Iugoslaviei. Cu o mică diferenţă (un aparat se va defecta la sol, aşa că vor porni în misiune 177 de bobardiere), lucrurile se vor petrece întocmai.
Rafinăriile de la Ploieşti, lovite din toate părţile
Avioanele vor ajunge deasupra obiectivelor la timpul stabilit şi vor începe bombardarea. Doar că rezistenţa întâmpinată va fi, de data aceasta crâncenă, atât din partea FLAK-ului, cât şi din partea Luftwaffe. Primul care va ataca va fi grupul 93, comandat iniţial de locotenent-colonelul Addison Baker şi de maiorul John L. Jerstad, copilotul său. Ei vor lovi rafineria „Columbia Aquila”, dar vor fi doborâţi apoi de antiaeriana germană. Vor fi decoraţi post-mortem cu „Medalia de Onoare”. Maiorii Ramsay D. Potts şi George S. Brown vor prelua, de pe aparatele pilotate de ei – „Ducesa” şi Queenie” – comanda grupului 93 şi vor bombarda, la rândul lor, rafinăriile „Astra Română”, „Unirea Orion” şi „Columbia Aquila”. Grupul de luptă 93 a pierdut unsprezece aparate.
Grupul de luptă 376, comandat de generalul Ent şi colonelul Compton, va bombarda rafinăriile „Steaua Română”, de la Câmpina, şi „Concordia Vega”, iar grupul 98, comandat de colonelul John R. „Killer” Kane, şi grupul 44, condus de colonelul Leon W. Johnson, au făcut un ocol pe la Floreşti, după care s-au angajat şi ei în bombardarea rafinăriilor „Astra Română” şi „Columbia Aquila”. Bombardamentele se vor desfăşura pe fundalul unor încleştări dramatice ale avioanelor americane cu avioanele de vânătoare şi cu antiaeriana germană, care făceau ravagii în rândurile lor. Totuşi, americanii îşi vor îndeplini misiunea, reuşind să-şi lanseze bombele asupra ţintelor programate.
Au fost şi replieri pe parcurs: cu 21 de aparate din cele ale grupurilor de luptă 93 şi 376, locotenent-colonelul James T. Posey a reuşit să lovească rafinăria „Creditul minier”, de la sud de Ploieşti. În sfârşit, „Steaua Română” va fi din nou bombardată de grupul de luptă 389, comandat de colonelul Jack Wood, astfel încât rafinăria românească va fi practic scoasă din funcţiune până la sfârşitul războiului.
Continuarea pe historia.ro.
