”Zona respectivă nu a fost foarte afectată la cutremurul din 1977 spre deosebire de alte zone din București ”, explică conf.univ. dr. Mihaela Criticos, arhitect.
”S-au folosit de acea nenorocire care s-a produs și pentru refacerea a ceea ce s-a distrus s-a venit cu elemente noi… să se facă un nou cartier, numit centru civic”, spune și gen. col. (r) dr. Constantin Olteanu, fost primar general (1985-1989).
”Într-adevăr aceea era gândită o clădire administrativă, dar gândită pe rocă, nu dărâmând roca, cum s-a întâmplat. Una e să implantezi o clădire și pentru asta să renunți la 4-6 clădiri, și alta e să renunți la un cartier întreg”, explică arhitectul.
Era vorba despre un cartier întreg, plin de case în care locuiau oameni. Totul, la comanda unui singur om... cel mai iubit fiu al poporului. Printr-o simplă mișcare din mână au fost șterse de hartă și Spitalul Brâncovenesc, vechi de 150 de ani, Institutul de Medicină Legală - care era pe Dealul Arsenalului din 1852, fiind primul institut de acest fel din lume, dar și mănăstirea Mihai Vodă, ridicată în secolul al 16-lea. În total, peste 20 de biserici și mănăstiri au fost demolate. Unele au putut fi mutate, altele s-au transformat în mulți de moloz.
”A fost demolată o suprafață egală cu suprafața orașului Veneția”, declara prof. univ. dr. Sorin Vasilescu, arhitect, fost locuitor al zonei demolate.
”Unii au apucat să-și facă bagajele, unii au primit locuințe și s-au mutat imediat la bloc, dar nu toți. Unii nu au vrut să iasă și au fost incidente de tipul ăsta, s-au dus cu buldozerele nu peste ei, dar în ultima clipă și nu au mai stat la discuții, la revedere, au fost și drame... unii au făcut infarct când au văzut ce se întâmplă cu casa lor”, povestește prof. univ. dr. Augustin Ioan, arhitect.
57.000 de familii au fost nevoite să-și părăsească locuințele. Printre ele și familia responsabilului de proiect Cezar Lăzărescu. Acesta nu a suportat gândul că și-a pierdut casa și a murit, în urma unui atac cerebral. Arhitecții vremii au perceput comanda de modernizare a orașului ca pe o mare provocare, o șansă de a contribui la reorganizarea capitalei, făcând arhitectură post-modernă, cum se făcea în Europa la vremea respectivă.
După cutremur, 18 proiecte au fost puse pe masa dictatorului. În finală s-au calificat două machete - cea a arhitectului-șef, Cezar Lăzărescu, și cea a mai tinerei sale colege, Anca Petrescu.
În 1984, lucrările începeau cu elan. Pe șantier, pentru a putea duce la împlinire proiectul megaloman, au fost aduși din toată țara 800 de arhitecți și 100.000 de muncitori care au lucrat uneori chiar și în 3 schimburi.
”Era un furnicar de lume, era inclusiv foarte multă armată. Trebuia să fii extraordinar de atent să vezi ce se întâmplă, că fiind furnicarul acela s-au întâmplat foarte multe accidente. Se lucra non-stop, indiferent de temperaturi”, își amintește Gabriel Tanciu, arhitect, fost locuitor al zonei demolate
S-a vorbit mult despre muncitorii care și-au găsit sfârșitul aici, pe cel mai mare șantier al țării. Documentele confirmă 27 de morți în accidente de muncă, însă au circulat și încă circulă zvonuri legate de muncitori uciși, pentru a păstra tăcerea asupra unor tuneluri sau camere secrete de aici. Subsolurile clădirii sunt o sursă de legende. Se spune că Palatul are 86 de metri înălțime și tot atâta adâncime. Adâncime ce ascunde un drum pe care pot circula mașinile.
În 2009, realizatorii emisiunii TOP GEAR, ne-au arătat că este real.
Tot în subsoluri sunt și două buncăre antiatomice. Nicolae Ceaușescu se temea de un război nuclear. Dar era îngrijorat și de altceva, poate chiar mai mult decât de bombele atomice - de revolta poporului. Astfel, el ar fi cerut construirea unor tuneluri subterane, care să-l ducă în siguranță până la aeroportul Otopeni, de unde să poată fugi din țară.
”Aceste subsoluri au de la funcțiuni de ordin tehnic până la funcțiuni de ordin militar, de ordin de protecție, elemente de legătură cu diferite alte puncte, linie proprie de evacuare”, spune prof. univ. dr. Sorin Vasilescu, arhitect, fost locuitor al zonei demolate.
Construcția Casei Poporului, clădire admirată și contestată în egală măsură de români, trebuia finalizată în numai 2 ani. Termenul a fost prelungit apoi până în 1990 pentru că proiectul, și-așa enorm, suferea modificări la fiecare vizită a Tovarășului pe șantier. Casa trebuia să fie mai înaltă, mai lungă, mai lată. Să se minuneze lumea toată. Și cum Ceaușescu înțelegea puțin spre deloc ce se petrece pe un șantier, arhitecții erau nevoiți să înlocuiască schițele cu machete, și să traducă gândul dictatorului în fapte. Și nici așa nu era bine.
”La greu s-au făcut interioare și s-au demolat că nu-i plăceau... chiar dacă vedea macheta și spunea ok, când o vedea în realitate spunea ”a, nu, în niciun caz”, a povestit prof. univ. dr. Augustin Ioan, arhitect.
Și în tot acest timp, nimeni nu vorbea despre fonduri. Banii veneau de la Gospodăria de Partid și deci nu reprezentau o problemă.
”Este vorba despre o clădire care a fost realizată nu făcându-se un necesar clar și limpede de la început: am nevoie de atâți metri pătrați de... s-au comandat tot timpul mari cantități, cu un deviz, aș spune totalmente, care niciodată nu a fost închegat”, mai spune prof. univ. dr. Sorin Vasilescu, arhitect, fost locuitor al zonei demolate
Astăzi, Casa Poporului, devenită între timp Palatul Parlamentului, privește semeață către tot Bucureștiul. Este a doua clădire administrativă ca mărime din lume, după Pentagonul americanilor. Se întinde pe 360.000 de metri pătrați și este compusă din 23 de corpuri, care adăpostesc .1000 de camere, pe 9 etaje la suprafață și 9 în subteran. Doar 400 de încăperi și două săli de ședințe sunt însă finisate și folosite. În 1989, costurile clădirii erau estimate la 1,75 miliarde dolari, iar în 2006, la 3 miliarde Euro. Dincolo de zvonuri și legende, Casa Poporului rămâne un important obiectiv turistic.
