Mihai Ionac este medic șef al Secției Clinice de Chirurgie Vasculară din Spitalul Clinic Județean de Urgență, profesor al Universității de Medicină și Farmacie (UMF) Victor Babeș din Timișoara și șef al disciplinei de Microchirurgie și Chirurgie Vasculară.
Și-ar fi dorit să profeseze medicina - și cu siguranță ar fi reușit - într-o țară scandinavă sau chiar în Germania, unde și-a făcut de altfel și doctoratul. Dar a rămas în România. Pentru că își dorește să schimbe ceva. Când termină cu spitalul își petrece timpul cu familia. Motocicleta este singura care îl poartă departe de provizoratul vieții. Așa își găsește liniștea. Pentru că în acest fel își recuperează și corpul și mintea. Ascultă muzică clasică, pre-clasică, baroc, dar și anumite părți din jazz, mai ales cel multicultural. Și când alege o carte, o face pentru a înțelege ce se întâmplă în realitate în România. De aceea, preferă cărțile despre istoria recentă.
Potrivit Ministerului Sănătăţii în România aproape un milion de români suferă de afecţiuni ale aparatului circulator. În 2016, erau înregistraţi doar 209 chirurgi vasculari. Acestora li se adaugă rezidenţii. Dar chiar şi aşa sunt foarte puţini.
Într-un interviu acordat Realitatea.net, medicul Mihai Ionac a vorbit despre ce înseamnă să fii chirurg vascular în România, despre situaţiile-limită cărora trebuie să le facă faţă din cauza lipsurilor din spitale, dar şi despre contribuţia pe care o aduce ţara noastră în domeniul microchirurgiei.
De ce ați ales profesia de medic? Care a fost motivația dumneavoastră?
Mihai Ionac: Sursa mea de inspirație a fost tatăl meu, care la rândul lui a fost medic, el a făcut medicină internă și cardiologie, iar mama mea a fost matematician. Am fost încă din liceu în vizită la tata când făcea gărzi. Vedeam cum vorbește cu pacienții și urmăream pacienții cu câtă speranță și încredere se uitau la el și cum le insufla încredere și speranță. Și lucrurile acestea m-au convins. Am dat fără ezitare la medicină, am intrat fără probleme.
Ați absolvit medicina la Cluj-Napoca, dar profesați în Timișoara. De ce ați plecat?
Mihai Ionac: Din cauza soției mele. Ea e stabilită aici și oarecum am spus să ne adunăm într-un loc care să nu fie foarte nou. În plus de asta, a fost foarte interesant că după o primă vizită la spitalul județean am găsit o posibilitate foarte rapidă de a mă angaja. Oricum, și eu și soția mea, am avut foarte mare noroc pentru că am fost prima promoție după revoluție și practic în absolut toată medicina exista o penurie uriașă de posturi de specialiști. Așa că, ani de zile, începând cu anii 90, s-au tot organizat concursuri. Noi am picat la momentul potrivit.
Cât de importantă credeți că este susținerea familiei în realizarea profesiei de medic?
Mihai Ionac: Cred că este foarte importantă. Există în literatură, în filme și dacă urmărim biografiile unor medici, artiști, muzicieni, chiar cadre didactice, foarte mulți dintre ei au o filiație. Au un istoric în familie. Acesta nu cred că este deloc întâmplător în succesul unui profesionist pentru că de copil intri în contact cu principiile fundamentale ale profesiei. Cu etica, cu dedicația necesară, cu corectitudinea pe care trebuie să o ai. Mă refer și la cea morală, și la cea profesională. Pentru că asiști la discuții în familie, vezi pe cel din familie că pleacă noaptea sau că este de gardă sau că vine la ore nu ca cele de birou, neregulate de multe ori. Îl vezi că este frământat chiar și acasă de probleme pe care le are cu pacienții la spital și atunci înțelegi că e o profesie mai deosebită decât altele și probabil că te pregătești în mentalul tău de o anumită disponibilitate.
Mihai Ionac: "Am leșinat de două ori în sala de operație"
Tatăl dumneavoastră a fost medic în Oradea. Există vreo intervenție, un eveniment care v-a marcat atunci sau care v-a definit traiectul profesional?
Mihai Ionac: El, fiind internist, avea colegi la care mi-am făcut în timpul studenției practica. Știu că au fost câteva care m-au impresionat și nu o să uit niciodată: am leșinat de două ori în sala de operație. O dată la Cluj în timpul studenției, în anul III. Și o dată între anii III-IV la Oradea. Era un tânăr căruia îi căzuse o bucată de sticlă de pe un șantier și îi făcuse o secțiune destul de urâtă, îi tăiase niște vase superficiale la gât. Însă omul a avut noroc. Îl ajutam pe chirurgul respectiv care repara pe acolo structurile și în momentul în care m-am gândit ce s-ar fi putut întâmpla dacă, la tânărul acela, sticla respectivă i-ar fi căzut doi centimentri mai înspre interiorul gâtului, pentru că noi lucrăm pe lângă artera carotidă. În momentul acela mi s-a făcut rău... a trebuit să ies din sală. Asta o țin puternic minte. Dar, cel care m-a convins să fac chirugie reconstructivă, microchirurgie, cu care mi-am început cariera, a fost profesorul Kaufman Aurel, șeful Chirurgiei II la Cluj.
Care au fost provocările în primul an de profesie? V-ați confruntat cu situații limită?
Mihai Ionac: Când ești la început și ai noțiuni rudimentare despre profesie, totul reprezintă o provocare. Am început să lucrez la chirurgie plastică, unde țin minte că am făcut stagiatura și în anul acela a fost un accident foarte mare la combinatul de la Comtim, o explozie, în urma căreia au venit la spital de urgență vreo 40 de pacienți arși. Și atunci, practic, timp de o lună și jumătate veneam acasă numai ca să fac un duș și să mănânc ceva. Și am dormit și foarte puțin. Se întâmpla undeva prin primăvara lui ‘91. În orice caz, secția era condusă de doctorul Bratu atunci și eram puțini, 3-4 medici. Ne-am ocupat de acei pacienți zi și noapte, până când încetul cu încetul au scăpat cu toții cu viață, deși erau mulți dintre ei răniți foarte grav. Până când încetul cu încetul au plecat acasă. Asta a fost unul dintre evenimentele pe care nu o să le uit niciodată. Am avut șansa să devin cadru universitar imediat în ‘91 și am găsit la șeful meu de atunci, la profesorul Bordoș, foarte multă înțelegere pentru preocupările pe care le-am avut încă de atunci pentru cercetare. Și dumnealui m-a ajutat să creez un centru de chirurgie experimentală. Exista o clădire construită în 1965 de profesorul Pius Brânzeu, dedicată cercetării multidisciplinare și aceasta fusese închisă în anii ‘80 de unul dintre rectori. Profesorul Bordoș era prorector în anii aceia de început ‘92-‘93 și practic chiar avea cheile de la clădirea aceea, răspundea de ea. A fost foarte încântat când i-am spus : „domnule profesor, uitați, în Cluj există un laborator de microchirurgie, haideți să facem unul aici în subsolul spitalului”. „Nu trebuie să mergem în subsolul spitalului, acolo nu e așa de prietenos mediul, există o clădire întreagă lângă universitate”. Și am intrat împreună acolo și pas cu pas de-a lungul mai multor ani, la început cu mijloace absolut improvizate am reușit să pornesc un laborator de microchirugie. În anii ‘92-‘93. Practic deschiderea acelui laborator de microchirugie mi-a creat șansa de a câștiga o bursă de cercetare de trei ani în Germania. Întorcându-mă din Germania în ‘97, în anul următor am inițiat un program de învățământ în microchirugie, program care funcționează și astăzi și care a căpătat recunoaștere în întreaga lume. Cursurile noastre de microchirurgie au fost absolvite de peste 1000 de medici rezidenți și specialiști din întreaga lume: avem cursanți din Germania, Grecia, Italia, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite, Polonia, peninsula scandinavă. Programul a fost preluat și este dezvoltat în continuare de dr. Nistor, un coleg din disciplină și devenit parte din școala europeană de microchirugie, masteratul european de microchirugie.
Cât de importantă este specializarea în străinătate pentru un medic? Cât de mult v-a ajutat pe dumneavoastră experiența?
Mihai Ionac: Enorm, a făcut o diferență enormă. În primul rând, în trei ani de zile am înțeles cum funcționează sistemul de sănătate în toată Europa. Eu am fost în Germania, însă sistemele de sănătate au baze de funcționare, de management comune. Ele nu există din păcate în Romania. Dacă lucrezi într-un spital în Italia, Germania sau Suedia practic observi aceleași mecanisme. În al doilea rând, am intrat în contact direct cu rigoarea, disciplina, modul resposabil de comportament și înaltele standarde profesionale ale colegilor din străinătate.
Și cu toate acestea nu ați ales să rămâneți acolo. De ce?
Mihai Ionac: Nu, o dată pentru că mi-am dorit mult să mă întorc acasă și în al doilea rând ai de ales între a a lucra într-un sistem extrem de bine structurat sau a lucra într-un sistem în care poți să aduci lucruri noi, să creezi lucruri noi, să lansezi direcții pe care le-ai văzut și le-ai învățat în altă parte. Acesta este apelul meu către oricine dorește să plece. Eu cred că, cu puțină răbdare, dacă te întorci cu un bagaj de cunoștințe solid, pe care-l capeți în străinătate, din păcate nu atât de solid în România, poți să-ți faci o carieră extraordinar de frumoasă tocmai din acest considerent. Pentru că, în România, din păcate, nivelul la care se practică medicina, și nu vorbesc de centrele universitare care poate pe alocuri sunt competitive, este unul care ar trebui mult îmbunătățit.
Mihai Ionac: "Statul german mă plătea pentru că operam șobolani și șoricei cu 2500 de mărci pe lună"
Mulți medici se plâng de situația financiară, dar și de sistemul care pune obstacole în devenirea profesionistului. A fost moment în care ați spus „nu mai pot, plec din țară”?
Mihai Ionac: Nu, banii nu a fost un motiv, am avut noroc: cât am lucrat în Germania primeam 2500 de mărci pe lună, din care am economisit foarte mult. Făceam cercetare, operam șobolani și făceam voluntariat o zi pe săptămână în spital, dar acolo nu eram plătit. Când m-am întors acasă, cu banii din bursă mi-am putut cumpăra un apartament și o mașină. Surpriza am avut-o când m-am uitat la primul fluturaș de salariu, echivalentul salariului meu era de 75 de mărci. Și am stat să mă gândesc: statul german mă plătea pentru că operam șobolani și șoricei cu 2500 de mărci pe lună, iar statul român mă plătea că operam oameni cu 75 de mărci pe lună. Fiind și cadru universitar am avut bani și de acolo, iar soția mea a lucrat încă de la început. Ne-au ajutat și părinții, cum fac orice părinți cu copii medici în România și de asemenea tot atunci s-au deschis și diverse proiecte de cercetare și am putut imediat după ce m-am întors să aplic. Am avut salarii consistente și de acolo. Partea materială a fost relativ rezonabilă, provocările uriașe sunt legate de (im)posibilitatea de a progresa profesional. Este anormal ca să trebuiască să te preocupi de tot felul de detalii legate de viața internă a spitalului, de detalii legate de achiziții, de detalii administrative, de multe alte lucruri, care îți răpesc cel puțin 30% din timp și energie, dar care ignorate te-ar bloca pur și simplu să te îți tratezi pacienții. Este anormal ca să nu existe o strategie de dezvoltare a serviciilor medicale, de sprijinire pentru aplicarea de noi tratamente. Și atunci, opțiunea pe care mi-am asumat-o a fost ca, împreună cu colectivul pe care îl conduc, să luptăm zi de zi să compensăm aceste deficiențe de sistem, să perseverăm pentru a ne diagnostica și trata pacienții modern, în siguranță și eficient.
A fost coleg cu Raed Arafat
Cum s-a născut pasiunea pentru microchirurgie?
Mihai Ionac: La Cluj, în studenție. Practic, intrând în anul III, am început cursurile de chirurgie la profesorul Kaufman și dumnealui ne-a făcut o invitație, încă la primul curs, să ne petrecem timpul liber în clinică. Ce avea să ne ofere? Să facem tratamente, pansamente, să asistăm la operații. În plus, organizase un laborator experimental la parterul clinicii, unde lucrau studenții mai mari. Practic, am devenit membri în cercul studențesc al Clinicii. Acolo am fost coleg cu Raed Arafat, el era mai mare cu doi ani, cu colegi din străinătate. Absolut toți cei cu care am fost în acel cerc suntem chirurgi vasculari sau plasticieni în diverse părți ale lumii. Lucrarea mea de diplomă a fost una experimentală, în care, cu ajutorul doctorului Ciuce, actualul șef al Clinicii Chirurgie I din Cluj, am făcut niște intervenții de microchirugie limfatică experimentală la câini. Profesorul Kaufman m-a marcat, dumnealui nu a practicat niciodată microchirugia, dar a fost un entuziast deschizător de drumuri în acest domeniu.
Poate România deveni competitivă pe acest plan?
Mihai Ionac: A și adus mult, unul dintre cei mai inovativi oameni de la noi este profesorul Alexandru Georgescu de la Cluj, chirurg plastician, care e unul dintre membrii primului grup internațional care a dezvoltat o nouă tehnică în chirurgia reconstructivă, chirurgia perforatoarelor. Un alt element inovativ sunt cursurile pe care le organizăm la Timișoara și trebuie să vă spun că am fost în 2002 unul dintre puținele centre din lume care am organizat cursuri de chirurgie reconstructivă pe animal viu, pe porci. Porcul are similitudini din mai multe puncte de vedere, dar mai ales anatomic, cu omul și noi am dezvoltat modele de chirurgie reconstructivă care replică aproape 90 la sută situația umană. Acele cursuri se desfășoară și astăzi, iar colegii mei au reușit să dezvolte lambourile pe perforante (promovate de profesorul Georgescu de la Cluj), pentru prima oară în lume la porc și să le transforme în instrumente de învățare.
Cum arată o zi din viața unui medic al cărui CV se întinde pe patru pagini?
Mihai Ionac: Începem raportul de gardă la 7,30 dimineața, discutăm cazurile internate de urgență, dacă sunt probleme pe secție, după care pe la 8.15 mergem în sala de operație. Acolo programul este până între 2 și 4 aproape în fiecare zi, după care în câteva zile din săptămână am consultații la cabinetul privat. Joi după-masa avem o întâlnire în clinică în care ascultăm cazuri care ajută la mersul înainte al clinicii. Prin rotație, câte un coleg prezintă un articol de interes din literatura de specialitate (journal club), analizăm cazurile care au decedat, discutăm, vedem posibilele erori și analizăm dacă puteam să facem mai mult și dacă putem să corectăm ceva în rutina de zi cu zi.
Ați avut vreodată sentimentul că ați fi putut face mai mult?
Mihai Ionac: Da, din păcate de foarte multe ori și tocmai din cauza asta activitatea noastră este atât de diversă. După înființarea Clinicii de Chirurgie Vasculară ne-am dat seama că noi avem nevoie de înțelegere și sprijin profesional din partea tuturor colegilor. Pe de altă parte, am avut nevoie absolută să promovăm cunoștințe elementare despre chirurgia vasculară la nivelul populației. Avem nevoie să promovăm informații despre necesarul de infrastructură, de funcționare către instituții către Casa de Asigurări, către Ministerul Sănătății. Tuturor acestor provocări le răspundem prin intermediul Societății Române de Chirurgie Vasculară.
V-ați lovit vreodată de obstacole?
Mihai Ionac: Aș putea să spun că obstacolele sunt modul nostru de viață. Serviciul de chirurgie vasculară într-un spital ridică nivelul medical al spitalului din multe puncte de vedere. Ne-am construit în timp colaborarea cu medicii neurologi, pentru că aproximativ un sfert din accidentele vasculare cerebrale pot să fie tratate și salvate de către noi. Accidentele vasculare cerebrale sunt cauza numărul unu de dizabilitate în lume, deci impactul colaborării dintre neurolog și chirurgul vascular este foarte mare. Depindem de profesionalismul medicilor cardiologi, pentru că boala vasculară periferică coexistă cu bolile cardiace. Ca noi să putem opera, trebuie să avem consulturi cardiologice de foarte bună calitate, trebuie să știm dacă pacientul are nevoie de tratament cardiologic preoperator sau putem noi să-l tratăm vascular. Avem nevoie de anestezie, terapie intensivă de performanță și aici trebuie să spun că am avut și avem un sprijin excepțional din partea secției de Terapie Intensivă din spital. Fără îmbunătățirea constantă a nivelului profesional al medicilor anesteziști noi nu am fi putut aborda operații tot mai complexe. Avem nevoie de investigații radiologice complexe, de analize laborator foarte bune. Am constatat că uneori este dificil, atunci când nu există mecanisme instituționale, să scoți colegii din zona de confort, să le modifici rutina de zi cu zi..
A existat vreo situație în care nu ați putut face o operație din cauza condițiilor din spitalele din România?
Mihai Ionac: De foarte multe ori și acesta este un alt motiv penrru care nu ne-am limitat activitatea strict ca să tratăm pacienții care ni se adresează. Este unul dintre motivele pentru care am înființat Societatea Română de Chirurgie Vasculară, tocmai pentru ca să promovăm împreună, la nivel național, nevoia acestui tip de tratament, boala vasculară fiind una endemică din toată lumea. Și atunci, trebuie să sensibilizăm managementul spitalului, restul instituțiilor, Casa de Asigurări, Ministerul Sănătății, pentru a sprijini dezvoltarea acestei specializări.
Îmi puteți da un exemplu de intervenție care nu se poate face în România din cauza condițiilor?
Mihai Ionac: La noi, până de curând, intervențiile endovasculare. Până acum câțiva ani aceste intervenții nu se puteau realiza de către chirurgii vasculari și de circa doi ani se pot realiza din păcate în 2-3 centre din România. Aici e un loc de dezvoltare enormă, pentru că aceste tehnici endovasculare permit rezolvarea unor stadii ale bolii care nu au altă soluție și asta înseamnă că salvezi pacienții respectivi de la deces sau de la amputație. Chirurgia endovasculară asigură o alternativă la tratamentul chirurgical deschis, ceea ce înseamnă că pacienții au o perioadă de spitalizare și de recuperare mult mai scurtă.
Vi s-a întâmplat vreodată să nu aveți dispoziție să operați?
Mihai Ionac: Așa e natura umană, ai zile mai bune sau mai puțin bune. Când intri în sala de operație ești ca atunci când intri într-o competiție pe terenul de sport. Competiția este cu tine însuți, setezi și indiferent cum ești, restul lucrurilor devin mai puțin importante și te focalizezi pe ce ai de făcut. Procesul acesta e natural, atunci când îți place ceea ce faci.
Sunteți membru în câteva organisme internaționale - președinte al Societăţii Internaţionale de Microchirurgie Experimentală, chairman al Comitetului pentru Registre Naționale din cadrul Boardului European de Chirurgie Vasculară din cadrul UEMS. Cât ajută lucrul acesta România?
Mihai Ionac: În ce privește Societatea Internațională de Microchirurgie Experimentală (ISEM) aceasta este o societate veche de peste 20 ani care include membri ce se ocupă cu cercetarea și trainingul în microchirurgie în toată lumea. Poziția în care am fost ales face vizibilă țara noastră, dar și centrul din Timișoara. Împreună cu un colectiv din cadrul ISEM am publicat un standard minim obligatoriu pentru activitatea de instruire în microchirugie, pe care l-am propus să fie aplicat la nivelul centrelor de instruire din lume. Contactul meu cu board-ul European de Chirurgie Vasculară din cadrul Uniunii Europene a Specialiștilor din Medicină (UEMS) mi-a permis să înțeleg cum este structurat la nivel european învățământul în chirurgia vasculară și cu acele cunoștințe am redactat o propunere de curriculum pentru pregătirea în chirurgia vasculară în România. Acest document conține standardele europene în pregătirea de rezidențiat din chirurgia vasculară și a fost vizat de Societatea Română de Chirurgie Vasculară. Avem uriașa satisfacție ca începând cu 2017 acest curriculum, să fie aprobat de către Ministerul Sănătății. În plus, sunt examinator de trei ani de zile la examenul organizat de Board, care se finalizează cu acordarea titlului european de chirug vascular, un echivalent al certificatului de specialist, care este recunoscut în Elveția și Olanda. Cu alte cuvinte, dacă promovezi acel examen poți să te angajezi pe un post de chirurg vascular în Elveția și Olanda.
Ați întâmpinat vreodată greutăți atunci când ați comunicat rudelor pacienților informații despre operație?
Mihai Ionac: Eu am făcut facultatea pe vremea în care nu se învăța nimic despre comunicare, despre management sanitar, despre etică. Aceste lucruri le-am învățat în cursul stagiului din Germania. O dată pe săptămână când mergeam în clinică, unde am asistat frecvent la consultații, unde medicii discutau cate 15-20 minute cu pacienții și familiile acestora. Am văzut diversele acte medicale, consimțămintele pe care pacienții le semnau. Am înțeles că fundamentul unei bune relații cu pacientul este comunicarea. Fundamentul încrederii pe care o câștigă un medic așa încât pacientul să-i urmeze tratamentul, ca ambii să aibă succes, este comunicarea. Trebuie să fii atent, să asculți, să exersezi un un anume tip de limbaj, pentru ca să reușești să transmiți opiniile și cunoștințele tale medicale și să fii înțeles de pacient, de familia lui. Am fost pus, evident, frecvent, în situația să dau vești foarte proaste pacienților sau familiilor acestora și trebuie să spun că singurele momente în care am avut probleme au fost cele în care comunicarea mea a fost superficială. Dacă discuți onest, deschis, argumentat, cu răbdare cu pacientul și cu familia lui, poți să eviți multe dintre problemele pe care le auzim și le vedem în relația medic pacient. Din păcate spitalele nu oferă mediul civilizat, confidențial în care să poți să comunici și aici este o altă temă de reflecție pentru managerii spitalelor de stat.
36 de ore, în spital
Cât timp ați petrecut cel mai mult într-o operație?
Mihai Ionac: Nu am să uit niciodată, am stat la a doua sau la a treia operație de chirurgie reconstructivă 17 ore. Intervenția s-a terminat cu bine, au fost niște incidente care nu au ținut neaparat de mine, eram la început, nu m-am descurajat și din fericire nici șeful meu. Altă dată am petrecut aproape 36 de ore în spital:am făcut o operație reconstructivă, iar după-amiaza a trebuit să reintervin pentru o complicație. Noaptea am fost de gardă, a trebuit să intru în sală, a doua zi dimineața am intrat la programul operator obișnuit, însă am fost chemat într-o altă secție unde am ajutat un coleg, operația respectivă s-a prelungit și așa s-au adunat vreo 36 de ore. Nu am mai repetat asemenea aventuri pentru că sunt epuizante. Cu timpul aduni experiență, știi să manageriezi mai eficient lucrurile, ajungi la partea de sus a învățării și atunci operații care la început durau zece – doispreprezece ore, astăzi se fac în patru ore.
Credeți că este uman să ținem un medic în gardă 36 ore?
Mihai Ionac: Nu este corect, pentru că nu poți să dai randament, nu mai cum să fii atent și cum să eviți erorile. Din punctul acestade vedere garda ar trebui să fie urmată de odihnă. Pe de altă parte, sunt în total dezacord și nu înțeleg medicii, inclusiv din străinătate, care respectă programul ca la ghișeu și atunci când se termină toată lumea pleacă. Ca urmare, dacă sunt intervenții mai complexe, care sunt extraordinar de utile pentru un medic tânăr, pentru că nu sunt atât de frecvente și oferă experiență prețioasă, acesta pur și simplu nu participă. În opinia mea deprofesionalizăm și banalizăm actul medical dacă acordăm prioritate acestor detalii administrative.
Ați sacrificat vreodată familia în detrimentul profesiei?
Mihai Ionac: Fiica mea avea 6 luni cand am plecat în Germania cu acea bursa de cercetare. După ce m-am întors, reintegrarea a durat cateva luni bune, timp pe care l-am petrecut mai ales cu familia. Ulterior, odată cu evoluția profesională timpul petrecut cu pacienții sau pentru instruirea rezidenților este tot mai extins și este necesară preocupare pentru a menține un echilibru.
Există o operație complexă de care să vă amintiți, care să vă fi marcat într-un fel sau altul?
Mihai Ionac: Mi-am început cariera făcând chirurgie reconstructivă. Șeful meu, profesorul Bordoș era pasionat de chirurgie vasculară, dar el nu practica anumite intervențiide reconstrucție vasculară, anume cele la nivelul vaselor gambiere, de dimensiuni mai mici (2-3 mm diametru). Mi-a transferat mie acei pacienți și așa am virat încetul cu încetul spre chirurgie vasculară. Am descoperit însă că cele 2 specialități au anumite aspecte tehnice comune sau cu alte cuvinte, că sunt pacienți la care combinația dintre cele 2 specialități este cea mai eficace metodă de tratament. În acest fel am tratat 12 pacienți, la care singura soluție ar fi fost amputația de membru, dar la care intervențiile vasculare combinate cu cele microchirurgicale au permis salvarea membrelor. Ultimul pacient tratat astfel a stat aproape două luni în spital, a suferit peste 10 intervenții de amploare diversă, dar el se deplasează acum pe acest picior. Creierul ne protejează, așternând uitarea peste experiențele negative, dar este bine să ținem minte ce anume să nu repetăm. A nu repeta erorile este unul dintre motoarele evoluției și trebuie să facem tot ce ține de noi să nu le mai repetăm.
