Ortodoxe
Sf. Ier. Nectarie de la Eghina
Sf. Mc. Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat; Sf. Mc. Onisifor şi Porfirie; Sf. Cuv. Matrona
Greco-catolice
Sf. m. Onisifor şi Porfirie; Sf. cuv. Matroana şi Teoctista din Lesbos
Romano-catolice
Sfinţirea Bisericii din Lateran
Sfântul Nectarie de la Eghina este sărbătorit în calendarul creştin ortodox la 9 noiembrie.
S-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din părinţi săraci, foarte evlavioşi însă. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se de o aleasă educaţie creştină. După primii ani de şcoală, Anastasie a fost trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde a studiat teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi.
A intrat în monahism, în chinovia "Noua Mănăstire", la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, când a primit schima mare, ultima treaptă a făgăduinţelor vieţii călugăreşti, avea să primească numele de Nectarie.
În 1885, după ce a terminat studiile teologice la Atena, a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic în Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole.
A fost depus din acest rang, fiind defăimat la patriarh cum că ar vrea să-i ia locul. Cerându-şi iertare de la toţi, a dat slavă lui Dumnezeu, căci s-a împlinit şi cu dânsul cuvântul Mântuitorului, Care zice: "Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea" (Matei 5,11).
S-a retras apoi la Atena, în anul 1891, sărac şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului. Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894.
Sfântul Nectarie era un isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare.
Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul mai multor credincioşi şi ucenici, o mănăstire de călugăriţe în insula Eghina, unde s-a retras definitiv.
Mulţi bolnavi şi săraci alergau la mănăstirea din Eghina şi cereau ajutorul Sfântului Nectarie. Mai ales după Primul Război Mondial, oamenii, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor din mănăstire să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile Sfântului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.
Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, întărind tradiţia Sfinţilor Părinţi în patria sa, împotriva influenţelor străine care asaltau ţările ortodoxe.
Din acest motiv, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l învingă. A avut multe încercări din partea unor slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia, dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.
La 8 noiembrie 1920, după aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos. După o lungă perioadă de la trecerea sa la cele veşnice, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. În ziua de 3 septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire şi binecuvântare.
În anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-a declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie.
Credincioşii se închină şi astăzi la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mănăstirea sa, din insula Eghina, unul dintre cele mai iubite locuri de pelerinaj din toată Grecia.
Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat erau creştini şi conduceau un şantier de cioplitori şi de sculptori în marmură în apropiere de Sirmium (azi Mitroviţa, lângă Belgrad). Au suferit moarte martirică în timpul împăratului roman Diocleţian (284-305). Cei patru sfinţi mucenici au fost închişi de vii în sicrie de plumb şi aruncaţi în râul Sava.
La auzul acestei veşti, episcopul Chiril, care fusese şi el închis în temniţă, a murit de supărare. După câteva zile, un creştin cu numele de Nicodim a scos din apă sicriele şi a purtat grijă de înmormântarea osemintelor sfinţilor.
