O nouă monitorizare ne arată de ce creşte sărăcie proporţional cu succesul economic al României. Cum interpretăm aceste date? Un posibil răspuns într-o analiză VoxPublica, de Costi Rogozanu:
86% din contractele înregistrate sunt sub salariul mediu (2879 lei). Un salariu mediu cu care nu poți spune că ești mult peste limita supraviețuirii (punem o familie cu 1-2 copii, chirie într-un oraș mare și s-a terminat). Care sunt replicile binecunoscute? Lasă că mai iau ei bani la negru. Ca și cum asta ar fi opțiunea angajatului, și nu condiția angajatorului care, în cel mai bun caz, uneori, face jocul șantajist, vrei toți banii la alb, sau vrei ceva mai mult la negru? Și dacă s-ar mai câștiga ceva la negru e clar că nu ai cum să te ridici spectaculos peste salariul minim.
Un alt mit promovat de elitele economice, jurnalistice și ce alte goarne penibile ale capitalului mai doriți ar fi că, uitați, românul e toată ziua la mall, la supermarket etc. Aici intră în joc inegalitățile. Sunt și zone mai dezvoltate, dar într-un oraș ca Bucureștiul, da, desigur, din peste 2 milioane, ai câteva sute de mii de rentieri sau salariați de lux care au ce cheltui. Sutele astea de mii încarcă fără probleme spațiile comerciale de top. Restul numără banii pentru supraviețuire. Ceilalți 84% ”susțin” abuzurile comise în zona utilităților, energie, apă, costul supraviețuirii în general. Sigur că da, consumul a crescut, dar acel ”consum” trebuie foarte bine definit. Supraviețuirea la țară și supraviețuirea într-un oraș mare arată diferit, dar au intensități comparabile.
Și în vârful plăților sunt diferențe mari. Sigur, sunt angajați supracalificați care întotdeauna vor câștiga foarte bine. Dar v-ați gândit, de exemplu, că paznicii statului de drept sunt acolo?, de la notari și avocați la judecători și procurori, cei mai mulți plătiți din bani publici. Asta a fost strategia noastră, pot s-o aprob la o adică. Dar încep să adaug generali, diplomați, servicii, pensionari de lux, companii de stat sau private care sug bani publici în mod curent, elita salariaților de multinațională care exploatează mână de lucru ieftină etc. Și avem un popor de stipendiați cu o nevoie continuă de protecție.
Altă prejudecată sună constant așa: săracii votează cum nu trebuie, ne încurcă socotelile pentru viitorul țării. Viitorul țării e ideal pentru 20-30% din populație (am adăugat și diverși rentieri care nu sunt salariați, deci nu intră în studiul de mai sus) dacă lucruruile rămân așa. Iar toată deruta politică din ziua de azi, partide golite de conținut, instituții care triază politicieni, până la urmă ne indică o tendință firească de conservare a status quo-ului. Cu cât inegalitățile cresc (și, atenție, din cei 14 %, cel mult jumătate pot fi considerați foarte bine plătiți) cu atât devine mai incomodă o democrație simplă care să desemneze prin vot reprezentanți. Și partidele clasice au probleme nu doar din cauză că au intrat în conflicte distrugătoare cu diverse instituții, ci și pentru că ele însele reprezintă diverse forme de angajatori, de mic și mediu business (care nu prea mai merge și trebuie ajutat tot în detrimentul bazei, așa cummultinaționala e ajutată în defavoarea lor), de mic trafic de influență. Le e mai bine să accepte incertitudine pro-capital decât incertitudinea unei reprezentări corecte a angajaților precari.
Mai multe scandaluri recente ne arată însă ce hal de propagandă au ajuns să propage diverse grupări media, intelectuale, publice în general. Scandalul ”mămici de lux”, unde s-a luptat la baionetă pentru dreptul la 30 000 de euro pe lună. Scandalul ING, când am văzut activați pro-bănci de la blogări specializați în advertoriale pentru bănci precum Vlad Petreanu, la reviste din ce în ce mai specializate în bisericeli și bănci (Dilema Veche), i-am văzut beștelind clienți care au protestat (pe facebook, să fim înțeleși) când s-au trezit cu carduri nefuncționale. Nici măcar protestul sfios din rândul clasei de mijloc nu mai e acceptat, e fiță, trebuie să taci și să pupi cardul pe CIP. Scandalul dreptului la medicamente scumpe – că dacă-s ieftine nu le mai primim. Și câte altele.
Până să visăm că putem construi viitor mai bun pentru mai mulți, trebuie totuși să începem să selectăm drastic și să eliminăm propaganda nebunească făcută strict după interesele celui care dă mai mult. Desigur, totul dublat de deontologie agresivă menită de fapt să elimine tot ce nu ”vorbește ca noi”. E jenant felul în care un public din clasa de mijloc înghite la nesfârșit balivernele unei falange propagandistice care ar face să roșească Telejurnalul de pe vremuri. Clasa de mijloc e fragilizată, e needucată politic, e doritoare de sânge de câte ori aude ”social”. Angajații precari nu mai au cum să participe la jocul public, mediatic politic sau ce mai vreți. Din această dilemă cum vom ieși? Deocamdată cântăm și electro hip hop visând la un grătar și-un joint, sau ne imaginăm că îi lăsăm pe capitaliștii locului să-și ia țara înpoi, sau dimpotrivă aderăm necondiționat la planul anihilării suveranității prin privatizare completă, sau țopăim pe alte nunațe naționalist-văicăriste. Că știm noi, că nici nu suntem așa săraci, oricum stăm toată ziua prin mall și prin supermarket sau o ardem pe facebook.
